1969-Hassel-Sven General-SS

funcţiona, fiind în revizie. Peste tot, trenul ăsta provoca cea mai cumplită
brambureală. Cinci şefi de gară s-au sinucis, alţii au nimerit la pârnaie
sau în batalioanele disciplinare. Vreo două luni nu s-a mai ştiut nimic de
el, apoi însă a apărut la München venind direct de la Roma, iar un
imbecil l-a dirijat spre Frankfurt. Cei de la căile ferate se ţicniseră de-a
binelea! Dacă s-ar fi putut, l-ar fi expediat şi la Beijing! Gândiţi-vă şi câte
parale costa toată această tevatură! Şi, întrucât căpitanul murise,
autorităţile noastre nemţeşti au decis s-o scoată pe nevastă-sa
răspunzătoare, iar asta, la rândul ei, n-a văzut altă soluţie decât să
dispară. Ca atare, s-a furişat, pe şest, în Andorra, o mică ţărişoară care
trăieşte din turism, timbre, bănci şi trăieşte bine! Nevasta căpitanului
face urticarie numai când aude cuvântul tren, dar, din fericire, îşi încheie
Porta povestirea, în Andorra nu există trenuri!"
La Viniţa schimbăm trenul, dar suntem nevoiţi să aşteptăm o noapte
întreagă pe peron şi abia a doua zi pe la prânz luăm un „expres" care
opreşte în toate haltele. Singurele locuri disponibile sunt vagoaneleplatformă
destinate transportului de tancuri şi piese de artilerie. În timpul
nenumăratelor staţionări avem parte de certuri şi scandaluri cu tipii
de la aprovizionare care nu vor să ne dea raţiile cuvenite din pricină că
pe foile noastre de drum lipsesc nu mai ştiu ce ştampile. La Novoiovsk,
abandonăm „expresul" şi ne suim într-un soi de mocăniţă trasă de o
locomotivă asmatică care ne poartă printr-o regiune mlăştinoasă până la
o altă linie principală. Acolo, izbutim să ne căţărăm într-un marfar care
duce muniţii, dar de vreo trei ori sărim din el din pricina atacurilor aeriene.
La Krivoi Rog, ni se alătură doi genişti; unul dintre ei figurează, de
un an şi ceva, ca mort, celălalt ca dispărut. Au buzunarele pline de foi de
drum false şi uite aşa, de luni şi luni de zile, cutreieră Europa dându-le cu
tifla ălora din jandarmeria militară pentru că de, unul fiind mort, iar
celălalt dispărut, nimeni nu-i mai caută!
După patru zile ajungem, în sfârşit, la destinaţie. Uşor descumpăniţi,
uşor temători, privim cum dispare trenul ducându-i cu el pe noii noştri
prieteni. E însă primăvară şi văzduhul e saturat de mireasma liliacului.
Cu pistolul-mitralieră pe genunchi, un jandarm moţăie într-un fotoliu
din răchită împletită. Filtrată printre pleoapele întredeschise, privirea lui
e numai bănuială şi neîncredere. Pe piept, sticleşte sinistra semilună de
metal, semnul distinctiv al vânătorilor de oameni. Nu-i decât un amărât
de caporal-şef, dar am văzut gradaţi dintr-ăştia punând la zid generali.
Din fericire, documentele noastre sunt în perfectă regulă, aşa că trecem
prin faţa lui fluierând senini.
Şi iată-ne rătăcind, buluc, printr-un orăşel drăgălaş, cu căsuţe albe
şi răzoare de flori. Bocănim într-adins cu cizmele noastre ţintuite pe
caldarâmul curat, izgonind o linişte atât de nefirească, încât aproape ne
sperie.
— Nu-mi place deloc, dă glas Micuţul stării noastre generale. Prea-i
totul calm. Mi-e cam târşă!
În aceeaşi clipă, de după colţul străzii, izbucneşte în galop un
măgăruş, apariţie atât de neaşteptată încât primul reflex al Micuţului a
fost să sară fulgerător peste gărduleţul de alături, prăbuşindu-se cu
zgomot de tramvai care deraiază peste nişte garniţe rânduite acolo, în
curte, de stăpâna casei!
O uliţă în pantă şi... marea! Suntem atât de uluiţi, că uităm de tot şi
de toate. Valuri leneşe, cu creste de spumă albă sărută nisipul plajei,