1969-Hassel-Sven General-SS

de plâns.
Cu totul pe neaşteptate, tancurile o iau spre sud, mugetul
motoarelor descreşte, nouă nu ne vine să ne credem ochilor. Ce le-a
venit? Încotro au luat-o? Bătălia s-a terminat. Năuci, sleiţi, tăcuţi,
suntem, totuşi, în viaţă! Vii, printre cadavrele care au şi început să
înţepenească de ger.
Totul îmi joacă prin faţa ochilor, duhoarea corditei îmi arde plămânii
şi privesc tâmp, fără să pot mişca un deget, cum un marinar îl pansează
pe Legionar, atins la frunte de schija unei grenade. De data asta, spre
norocul lui, îşi pusese casca, altminteri ar fi fost scalpat!
Iată-l apărând şi pe general, urmat de câţiva ostaşi tăcuţi.
— Dinamitaţi tunurile! Adunarea în vâlceaua de colo!
Instalăm calupurile de trotil, întindem fitilele, Porta le aprinde şi o
luăm la picior în direcţia indicată. Peste câteva momente o explozie
monstruoasă pulverizează bateria. Nu va trece mult timp şi zăpada va
acoperi rămăşiţele ei sub un linţoliu alb şi îngheţat.
Probabil, sunt vreo 38 de grade sub zero. Un vânt ucigaş mătură
stepa, biciuindu-ne cu cristale de gheaţă. Oriunde ţi-ai arunca privirea,
numai trupuri încremenite, numai mâini sau picioare ţepene, împungând
cerul vineţiu de iarnă. Crunt, închis în sine, mărşăluieşte în fruntea
lamentabilei noastre coloane generalul SS. E nebun. Ne-am dat seama
încă demult, e un nebun care vrea să moară în luptă şi, dacă se poate,
să tragă după sine un număr cât mai mare de soldaţi.
Săpăm adăposturi în faţa unuia din coturile Volgăi, la piciorul unor
coline care alcătuiesc un soi de triunghi. De acolo de unde suntem,
putem urmări în voie lungile coloane inamice trecând peste fluviul
îngheţat. A doua zi, ne ia în primire artileria grea. De patru ori, suflul
unor explozii apropiate mă aruncă afară din prăpădita noastră tranşee.
Ultima oară Porta a fost acela care m-a adunat din zăpadă şi sunt întratât
de comoţionat, încât nu mă mai ţin pe picioare.
Plutonul vecin e bombardat cu obuze cu oxigen lichid al căror efect
e de neînchipuit. Până şi ruinele reîncep să ardă. O duhoare groaznică de
carne arsă s-a impregnat în uniformele noastre, întorcându-ne maţele pe
dos.
— E de necrezut cum de mai pot arde pietrele astea, comentează
fostul marinar, ghemuindu-se pe fundul tranşeei. Poartă, în continuare
bereta neagră de uniformă, cu panglicile fluturându-i pe spate.
M-am strecurat printre nişte blocuri de beton şi mi-am instalat
mitraliera în dreptul unei fante strâmte, descoperite cu flerul pe care-l
dobândeşte orice soldat pe front. Rod un coltuc de pâine, veche şi tare,
dar mi-e atât de foame că o găsesc delicioasă.
Dinspre Volga, odată cu coloanele inamice, se preling înspre noi
ceţurile. Apoi, brusc, inamicul atacă. Demoni născuţi printre gheţuri şi
zăpezi, semănând cu nişte urşi în uniformele lor vătuite, siberienii se
năpustesc cu urlete de:
— Ura-a-a! Za Stalina!
Ultima tranşee din flancul poziţiei noastre cedează. Riscăm să fim
încercuiţi. Prin crăpătura din beton, văd pâslari şi pufoaice kaki.
Mitraliera răpăie furioasă, uraganul morţii risipeşte rândurile, inamicul se
retrage în debandadă, călcându-şi în picioare morţii şi răniţii.
— Pe ei! răcneşte generalul şi se năpusteşte primul, secerând tot