1969-Hassel-Sven General-SS

caţie. În adăposturile lor, oamenii aşteaptă. Când se vor năpusti „ei"?
Nimeni nu scoate o vorbă, ochii tuturor sunt pironiţi de creneluri, armele
au fost pregătite. Aşteptarea... aşteptarea... e lucrul cel mai atroce în tot
timpul unui bombardament şi-l poate scoate din minţi chiar şi pe omul
cel mai stăpân pe sine. Ca întotdeauna în asemenea momente, Micuţul
cântă din muzicuţă, bătând cu uriaşul său picior măsura, dar ce cântă nu
poate auzi nimeni. Bătrânul s-a sprijinit de perete, trăgând nervos din
vechea sa pipă cu capac. Legionarul ronţăie între dinţi un băţ de chibrit.
O explozie să ne spargă timpanele. Lovitură în plin. Întregul adăpost
se cutremură, oamenii dinăuntru înnebunesc şi se dau cu capul de
pereţi.
Deodată, bombardamentul încetează. Brusc... Acum, tăcerea e cea
care a devenit, insuportabilă, dureroasă aproape. Bătrânul sare în
picioare, înhaţă câteva grenade de mână, îşi ia pistolul-mitralieră şi-i
îmbrânceşte pe cei câţiva care nu şi-au revenit încă după ciocanul de
foc.
— Plutonul 2, după mine!
În mai puţin de-o secundă, iată-ne răspândiţi în tranşee sau, mai
exact, în ce a mai rămas din ea pentru că acum seamănă cu un peisaj
selenar: crater lângă crater.
Iată-i! Sosesc în valuri compacte, cu puştile în cumpănire şi lungile
lor baionete la orizontala solului. Un zid de siluete cenuşii, un mărăciniş
mişcător cu şerpi de oţel. O viziune de coşmar pentru noi, cei din
tranşee.
Racheta semnalizatoare a căpitanului Schwan declanşează infernul,
mitralierele răpăie furioase, siberienii cad rânduri, rânduri, ca nişte
popice, dar celor din spate parcă nici nu le pasă, trec mai departe peste
trupurile care se zvârcolesc în zăpadă. Aruncă leşurile celor căzuţi peste
reţelele de sârmă ghimpată, îşi fac din ele poduri, înaintează, înaintează
într-una... Vaporii de cordită ne ard plămânii. Cu impasibilitatea unui
robot, Porta mânuieşte mitraliera, ochind la nivelul pântecului secerând
de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga. Înspre noi zboară o grenadă
de mână, o prind din aer şi o expediez înapoi. Mitraliera se îneacă,
închizătorul a prins simultan două cartuşe. Porta dă ţeava afară, eu, cu
vârful baionetei (scula specială a fost demult vândută, ca şi restul
accesoriilor dealtfel), extrag glontele care se blocase, şi tirul se reia cu
aceeaşi frenezie. Mi-am ars palmele de metalul încins, dar nici că-mi dau
seama.
— Atenţie, Porta, mai avem 1.500 de lovituri!
Grenadele sunt pregătite. Siberienii au pătruns în tranşee şi vin din
dreapta. Porta îmi cere să aşez crăcanele pe umeri 21 ca să poată trage
din mers şi o pornim aşa, împroşcând cu foc tot ce ne iese în cale, deşi
zău că nu-i o fericire să ai deasupra creştetului o ţeavă de mitralieră!
Pentru a doua oară, maşinăria se blochează. O arunc cât colo şi pun
21 Spre deosebire de mitraliera Z.B. cu care era dotată armata română,
mitralieră cântărind circa patruzeci de kilograme, formată din afet cu trei
picioare, ţeava cu radiatorul ei şi mecanismele de ochire, tragere şi
alimentare, mitraliera germană M.G.-42, cu o extraordinară cadenţă de
tragere, era incomparabil mai uşoară, stabilitatea asigurându-i-o un
crăcan rabatabil.