1969-Hassel-Sven General-SS

moaca, haleală la discreţie, câte o cutie de trabuce la fiecare două zile!
Un ţăran se holbează pentru a suta oară la tăbliţa cu mersul
trenurilor şi nu vrea să priceapă deloc că respectivul orar nu mai e
valabil din... 1941.
— Tovarişcu ghermanski soldat, se adresează el lui Porta, când
pleacă primul tren pentru Nikopol? Gândesc că voi care sunteţi cu
ordinea şi disciplina, o să puneţi rânduială şi în brambureala asta
sovietică în care fiecare-şi face de cap!
— Poate de Crăciun, Vania, răspunde Porta. Aşa-i la război. Da' nu-s
rele nici întârzierile şi aşteptările astea.
(Cred şi eu! Tot aşteptând trenul, Porta ne-a uscat la şeptică,
lefterindu-ne de toţi gologanii pe care-i aveam!)
— Vezi tu, Vania sau cum te-o fi chemând, continuă să filozofeze
Porta, eu unul mă rog la Precista din Kazan ca întârzierea să dureze şi
douăzeci de ani! Războiul, frate, e o enormă întârziere într-o existenţă!
Aşa că, tavarişci Vania. aşează-te şi aşteaptă. O să vină şi trenul. La gară
trebuie să ai răbdare.
Nu după mult timp însă, un strigăt răscoli gara:
— Trenul! Vine trenul!
Babilonia ce-a urmat nu poate fi descrisă. Oameni care aleargă şi se
vânzolesc în toate părţile, plânsete de copii, cotcodăcit, măcăit şi găgăit
de orătănii, lătrături de câini, ordine urlate, proteste, mujicul cu
purceaua e prins într-o uşă, el înjură de mama focului, râmătoarea guiţă
disperată, şeful de tren ameninţă cu pistolul...
Porta se caţără printr-o fereastră, Micuţul s-a încăierat cu nişte
pontonieri şi dă în ei cu una din găinile cu picioarele rupte, un sergent
vrea să-l împungă pe Barcelona cu baioneta pentru că l-a înjurat de
mamă cu universala „iob tvoiu mati!", apar şi feldjandarmii care croiesc
cu bâtele în dreapta şi-n stânga fără să se mai uite şi în cine dau, un
idiot de subofiţer artilerist trage la întâmplare şi nimereşte scroafa care
se smulge din mâinile stăpânului şi o ia la goană ca un obuz, răsturnând
totul în cale, nu-i unul în gară care să nu pară că a înnebunit subit.
Până la urmă, lucrurile se mai potolesc, purceaua e prinsă şi închisă
în veceu, nişte gâşte sunt îndesate sub banchete, iar jandarmii izgoniţi
din tren. Şeful de gară, complet scos din minţi, alergă de colo până colo
pe peron, blestemându-l pe Creator şi pe creaturile Sale.
Brusc, roţile scrâşnesc şi garnitura se pune în mişcare, fără să mai
aştepte fluierul şefului de tren.
— Opriţi! zbiară ăsta de pe peron. Nu se poate pleca fără şef! şi o ia
la goană după trenul lui, se împiedică de piciorul întins cu perfidie de
către impiegatul de mişcare, cade, se ridică şi izbuteşte să sară pe scara
ultimului vagon.
— Mare tâmpit! exclamă Porta. O s-o păţească, dacă nu-şi bagă
minţile-n cap! Uite, mi-a amintit de o istorie mai veche, dar cât se poate
de adevărată. Am cunoscut pe un oarecare Manfred Katzenmeyer,
căpitan de artilerie, care fusese dat afară din armată pentru că, în timpul
ăluilalt război, încurcase lăzile cu proiectile şi focoase, lăsând tunurile
fără muniţie şi îngăduindu-le astfel franţujilor să pună laba pe două cote.
A fost o întreagă halima de a ajuns până la urechile Kronprintzului!
Cretinul de căpitan a fost însărcinat cu evacuarea ofiţerilor răniţi.
Războiul se termină şi, după kaizerul Wilhelm, vine Adolf al nostru. Şi,
cum întotdeauna e nevoie de imbecili, căpitanului i se încredinţează un
tren. Un tren adevărat! Vă jur că, din clipa aia, nu-i mai ajungeai nici cu