1969-Hassel-Sven General-SS

vezi la jumătate de metru; de aceea, am descoperit cătunul abia când
am ajuns pe la mijlocul lui.
Porta evită „la mustaţă" stâlcirea unei colibe cu tancul, toată lumea
puse mâna pe arme pentru că o aşezare izolată poate aduce multe
belele. Tancul dădu îndărăt ca să aibă câmp de tragere, Legionarul
deschise cu o lovitură de picior uşa unei căsuţe şi un val de căldură ne
izbi în faţă.
În încăperea scundă, un grup de localnici ne privea îngrozit. În
mijlocul lor, aşezată pe un scăunel din cele folosite pentru muls, era o
bătrână cu o strachină de seminţe de floarea soarelui pe genunchi; din
dosul sobei, mutriţe speriate de copii. Puţina lor experienţă îi învăţase că
nu te poţi aştepta la nimic bun de la un militar, indiferent ce uniformă
poartă.
— Ruki y verh! am strigat nervos, îndreptând ţeava armei spre un
tinerel într-un cojoc zdrenţuit şi nădragi de infanterist neamţ.
Cu mâinile în sus, băiatul se ridică domol. Gregor îl percheziţionă
rapid: nimic. Legionarul se furişase în spatele sobei, dar acolo nu erau
decât nişte ţânci păduchioşi, plângând de mama focului.
— Slavă Domnului că v-aţi întors, soldaţi nemţi! rosti grav un
bătrân, întinzându-ne mâna. Ştiam c-o să vă întoarceţi. Babuşca a murit.
— Cine dracu' mai e şi Babuşca asta! bubui Micuţul. Să mai fi trecut
pe aici? Nenorocitele astea de sate ruseşti seamănă toate între ele! Mai
bine l-am lichida pe ţapul ăsta bătrân! Nu pot să-i sufăr pe ăia de-ţi
întind, una, două, mâna făcând-o pe prietenii! Asta-i tactica gestapovistului
când vor să te înhaţe pe şest şi ştim cu toţii unde ajungi după
aia!
Cătunul a fost inspectat la repezeală; nici un ostaş roşu, numai
kalmâci localnici. Într-una din case, samovarul îşi îngâna cântecelul şi
gazdele ne poftiră la ceai.
— Tare-i bun, zise Micuţul suflând în ceaşcă, dar o gură de rom l-ar
face şi mai şi!
— Ba ai să bei ceaiul ăsta aşa cum l-ai primit, altminteri îţi pocesc
mutra! se stropşi la el Legionarul. E un ceai sfânt, ceaiul ospitalităţii.
Legionarul nu suporta să fie batjocorite lucrurile sacre. Dintr-o dată,
mi s-a făcut ruşine de puşca mea mitralieră pe care o ţineam în
continuare sub braţ; am lăsat-o pe duşumeaua de lut, dar o bătrânică
serviabilă s-a repezit şi a cărat-o mai încolo, lângă sobă, spre marea mea
neplăcere. Mă simţeam de parcă aş fi rămas în pielea goală.
— Gospodin, rosti solemn Porta în ruseasca lui stâlcită, suntem
prietenii voştri, şi făcu o temenea în faţa celui care părea a fi starostele
satului.
Pe loc, kalmâcii scotociră prin casă după nişte daruri — fleacuri, de
fapt — pe care Porta le primi, mulţumind cu aere de mare senior şi
oferindu-le, în schimb, baioneta sa.
— Te-ai ţicnit cumva? exclamă, uluit, Micuţul.
— Gura şi fă ca mine! Nu te preface că sunt nemaipomenite
rahaturile pe care ţi le oferă, fiindcă se vor aştepta şi la alte daruri din
partea ta şi-ţi pierzi faţa dacă nu le dai.
— Rusie, Rusie..., murmură Bătrânul. Stranie şi misterioasă Rusie!
Într-un loc te primesc cu gloanţe, într-unul te întâmpină ca pe un prinţ...
Păi ţara asta îşi închipuie nenorocitul ăla de Adolf c-o poate cuceri! Ce
nebunie!
— Fiţi atenţi, şopti Legionarul, acum sunt ca nişte mieluşei, dar