1969-Hassel-Sven General-SS

din loc. În urma noastră se distinge radiatorul unui Studebaker căruia
farurile de camuflaj abia licăresc.
Tunetul artileriei sporeşte în intensitate, frontul — acest front pe
care l-am căutat din fluviu-n fluviu — e acum pe undeva, pe aproape!
Coloana se opreşte să facă plinul şi câteva canistre goale sunt azvârlite
în benă. În cazul lor, rusnacii nu s-au mai ostenit să şteargă steaua albă.
Una din ele mă pocneşte drept în moalele capului şi cu toată căciula îmi
pierd o clipă cunoştinţa. Mă trezesc o serie de explozii apropiate; e limita
extremă a tirului artileriei germane.
— Să ne păzească ăl de sus! Dacă vreun proiectil atinge camionul,
praf şi pulbere s-alege din noi!
Tirul creşte în intensitate, şoferul accelerează nemaipăsându-i nici
de hârtoape, nici de polei. Cred şi eu. Când ai în spate 20 de tone de
explozibil, nici dracul nu ţi se mai pare atât de negru! Nu-i nimic glorios
să sari în aer cu camionul, şi totuşi, aceşti şoferi sunt adevăraţi eroi,
chiar dacă nu capătă niciodată o decoraţie. Zi de zi, lună de lună, an de
an, camioanele militare străbat neîncetat drumuri bombardate, drumuri
minate, drumuri mitraliate. Noi, cei din linia-ntâi nici măcar nu-i socotim
pe aceşti şoferi ca fiind adevăraţi combatanţi. Iar când nu mai pot
conduce pentru că i-au lăsat nervii, li se pune-n mână o lopată ori un
târnăcop şi sunt trimişi la săpături. Nu se bucură de onoruri, n-au nici
măcar un steag al lor, dar aceşti truditori ai volanului sunt la fel de
necesari ca şi mitraliorul, ca şi pilotul, ca şi tanchistul. În armata noastră
cel puţin, solda lor e aceea din timp de pace, nu capătă sporul acela de
10 mărci cuvenit combatantului. La fiecare zece zile, primesc
douăsprezece mărci şi cincizeci de pfeningi, bani cu care nu se pot duce
nici la cel mai infect bordel de campanie!
Depăşim câteva baterii de tunuri cu tragere lungă. Pământul se
cutremură, bubuitul e asurzitor, năucitor, din ţevi ţâşnesc prelungi limbi
de foc, verzi-portocalii. Servanţii sunt ca nişte pigmei în preajma lor, dar
obuzele pe care le introduc în uriaşele culate seamănă moartea departe
în spatele liniilor germane.
Coloana stopează brutal. Ţipete, chemări... Bezna nopţii se risipeşte
iluminată de pălălăi. Prelatele câtorva camioane au luat foc. Soldaţii
aleargă, bezmetici, de colo până colo.
— S-o ştergem înainte ca hardughia noastră să sară în aer. Dacă
explodează unul, explodează toate! îmi strigă Gregor, pregătindu-se să
sară.
— Şi dacă ne vede ăl din spate şi dă alarma?
— S-o crezi tu că-i mai arde de asta! Hai, altminteri ajungem până-n
Calea lactee!
Sărind, aproape cădem în capul unui artilerist care bălmăjeşte ceva
arătând cu mâna spre vehiculele incendiate. Îi răspundem aşa cum
bănuiam că i-ar fi răspuns orice brav compatriot:
— Iob tvoiu mati!
Artileristul rânjeşte, dă din umeri şi dispare în goană. Un ofiţer urlă
nişte ordine, şoferii încearcă să dea îndărăt, un camion cu remorcă
derapează şi se aşează de-a curmezişul şoselei, haosul e total.
Galopăm spre bateria de obuziere, care continuă să tragă, când
bubuitul lor este acoperit de acela al unei explozii monstruoase. Şoseaua
s-a prefăcut într-un imens vulcan în plină erupţie, un val de aer încins
trece peste noi, ne îngropăm în zăpadă ca să scăpăm de dogoare. Exploziile
se ţin lanţ, pârâie muniţia de infanterie, bucăţi de metal, de