1969-Hassel-Sven General-SS

lemn, de trupuri omeneşti împroaşcă în toate părţile văzduhul şi recad
pe pământ.
Împreună cu Gregor ne croim drum printr-o zăpadă moale şi
lipicioasă. Fiecare pas e o adevărată caznă. Pe deasupra capetelor
noastre se încrucişează, vâjâind, deopotrivă de sinistru, proiectilele
artileriei sovietice şi germane.
Se crapă de ziuă. Va trebui să ne ascundem şi să aşteptăm noaptea.
Noaptea, prietena noastră... Ne săpăm, folosind drept lopeţi paturile
pistoalelor-mitralieră, un soi de iglu, ne vârâm înăuntru şi astupăm
tunelul de intrare cu zăpadă. Şi, cu toate că în Rusia zilele de iarnă sunt
extrem de scurte, nouă ni se pare că asta ţine o veşnicie.
Auzim o patrulă trecând pe lângă noi, bocănit de cizme, clinchet de
arme, voci răguşite. Scăpăm neobservaţi. Iată şi mult — aşteptata
noapte. Ne strecurăm afară din groapa noastră. Suntem anchilozaţi şi
îngheţaţi tun. Tropăim, dăm din mâini, facem flexiuni, restabilind, cât de
cât, circulaţia sângelui. Mestecăm pe-ndelete, ca să prelungim plăcerea,
ultima bucăţică de slănină şi coltucul de pâine neagră, tare ca piatra,
care ne-au mai rămas, apoi, ascunzând în palmă bobul de jeratic, fumăm
ultima ţigară. În depărtare, răsună clănţănitul mitralierelor: mai gros şi
mai rar al celor ruseşti, mai rapid şi mai agresiv al celor nemţeşti.
Frontul e agitat; se frământă, scrâşneşte, urlă şi geme ca o fiară
rănită. Flerul nostru de vechi combatanţi ne spune că în zori va avea loc
un atac. Al cui asupra cui? Ceva mai încolo, un tun prăvălit într-o rână,
cu roata smulsă. Cadavrele, deja îngheţate, ale servanţilor şi un locotenent
care trage să moară, cu ambele picioare smulse. Rachetele
luminoase striază cerul, smulgând din beznă imagini apocaliptice.
Pretutindeni, tancuri calcinate, piese de artilerie, de toate calibrele,
scoase din uz, trupuri, sute de trupuri în uniforme negre, kaki, cenuşii,
feldgrau. Întinse pe jos, agăţate în reţelele de sârmă ghimpată, atârnând
din copacii cu trunchiuri schilodite de schije. Ce deliciu, probabil, pentru
corbi, aceşti statornici însoţitori ai oricărei armate!
Noaptea palpită de focul tunurilor. Gloanţele trasoare ţes prin
văzduh mortala lor canonadă. O patrulă de recunoaştere sovietică trece
atât de aproape de noi încât, întinzând mâna, aş putea atinge mâneca
vătuită a pufoaicei. Îmi încleştez fălcile, strâng dinţii, urletul de groază,
de ură, de disperare nu trebuie să-mi scape din gâtlej. Sărim din pâlnie
de obuz în pâlnie de obuz, uneori cădem peste un cadavru, ne târâm
precum şerpii, încremenind şi făcând-o pe morţi de câte ori magneziul
rachetelor scaldă terenul în lumina lui albă şi crudă.
Dăm peste primele garduri din sârmă ghimpată ale poziţiilor
germane. Facă Domnul să nu fie minate! Cu degete precaute scotocim
prin zăpadă în căutarea infernalelor cutii sau a sârmelor legate de
detonatoare. Nimerim într-o tranşee. Suntem salvaţi, salvaţi! De fericire
sărut zăpada! Dar iată că se aude un fâşâit slab, un abia perceptibil
zăngănit. Ne trântim pe fundul tranşeei şi înlemnim. Cercetaşii sovietici,
adevăraţi maeştri în arta recunoaşterii, camuflajului şi atacului-surpriză,
trec pe lângă noi, ba chiar şi peste noi. O singură tresărire şi vom fi două
cadavre în plus. Dispar, vedenii de coşmar ale nopţii.
Înspre răsărit, cerul prinde să pălească încet, încet. Tirul artileriei
sporeşte, se umflă, Moartea urlă în văzduh cerându-şi tributul de sânge
şi carne omenească, tot terenul din jur e un gigantic cazan care
clocoteşte, pământ, zăpadă, ţevi de tun, turele de tanc, trupuri fără
membre, membre fără trupuri, sunt smulse, aruncate în aer, vânzolite de