1969-Hassel-Sven General-SS

O nouă furtună venită din străfundurile Siberiei ne izbi ca o
măciucă, mai mai să, ne doboare din picioare. Un asemenea uragan încă
nu văzusem. Frigul era atât de intens, încât lacrimile care ni se scurgeau
din ochi, îngheţau instantaneu pe obraji.
A continua marşul pe o asemenea vreme ar fi fost nebunie curată.
Ne puseserăm pe săpat bordeie. Timp de patru zile furtuna mânase cu
ea uriaşe cantităţi de zăpadă, crivăţul ne asurzise, dar în rarele
momente de acalmie, liniştea era atât de desăvârşită încât cel mai slab
clinchet de metal ciocnit de metal ne făcea să tresărim de groază,
simţind cum ne cuprinde demenţa. Aceste momente erau, încă, extrem
de rare şi parcă sporeau puterea — şi aşa năpraznică — a furtunii.
Copacii erau dezrădăcinaţi şi aruncaţi în văzduh, o haită de lupi se trezi
înzăpezită într-un lăstăriş. Infernul dură încă două zile. apoi furtuna
începu să se domolească.
Istoviţi, sleiţi, ne târam după generalul Ausberg care, neînduplecat,
ne mâna după sine; drept ca o lumânare, în pofida oboselii mergea
întotdeauna în fruntea coloanei.
— Ruşii! strigă deodată Bătrânul, arătând cu mâna stepa.
La aproximativ doi kilometri de noi, se scurgea o coloană de tancuri.
Ascunşi pe după troiene o urmărirăm timp de câteva ore cum se
îndreaptă spre apus.
— Merg către vest, făcu Heide categoric, iar vestul înseamnă
frontul, înseamnă Germania.
— Da, îi luă Gregor peste picior, mai înseamnă şi Franţa şi America,
iar dacă insişti, poţi ajunge şi-n Japonia şi reveni aici pe partea ailaltă.
Principalul e să nu-ţi faci băşici la picioare!
În doi timp şi trei mişcări, discuţia degeneră în ceartă, apoi într-un
caft generalizat. Nervii ne erau atât de întinşi, încât s-ar fi lăsat, poate, şi
cu moarte de om dacă nu intervenea locotenentul. Se împlineau aproape
trei săptămâni de când tot mărşăluim, luptăm şi iar mărşăluim şi
depăşisem demult limitele răbdării şi ale stăpânirii de sine.
În zorii a nu mai ştiu câtei zile, ne-am pomenit pe malurile râului
Oskol; pe celălalt ţărm se zăreau contururile Kubianskăi, o comună
măricică. Acolo am fi găsit, cu siguranţă, hrană şi căldură, două lucruri
de care aveam o disperată nevoie, dar tot acolo îi puteam găsi şi pe ruşi.
— Oberfeldwebel Beier, ordonă generalul, rămâi în acoperire cu
grosul trupei pe malul ăsta. Eu şi un grup de cercetaşi, plecăm în
recunoaştere. Dacă, în timpul traversării, suntem întâmpinaţi cu foc, nu
vă clintiţi de aici până nu se lămureşte situaţia.
Pesemne însă că ruşii ne descoperiseră din timp, pentru că, odată
ajunşi pe malul opus, generalul şi oamenii săi, căzură într-o ambuscadă;
puţinii care scăpară cu viaţa, printre aceştia numărându-se Ausberg şi
locotenentul genist, au fost dezarmaţi şi duşi în sat.
— Nici nu se putea altfel, spuse Bătrânul. O comună mare, ca asta,
e obligatoriu ocupată. Problema e cum îi scoatem de acolo?
Fără grabă, cu mişcări tacticoase, îndesă tutun în pipă, o aprinse,
pritoci jeraticul cu degetul gros, apoi închise căpăcelul de metal.
— Ba, eu zic s-o ştergem! făcu Heide. Nu-i mai putem ajuta în nici
un fel, într-o oră vor fi executaţi cu toţii.
— Când o să am nevoie de părerea ta, o să ţi-o cer, rosti calm, dar
ferm Bătrânul. În orice caz, nu ne luăm tălpăşiţa lăsându-ne camarazii în
ghearele inamicului. Atacăm satul şi-i eliberăm. Îi suntem datori lui