1969-Hassel-Sven General-SS

companie. Nici măcar copiii care au aşteptat o lună întreagă pomul de
Crăciun nu sunt mai fericiţi ca noi!
Marile cutii nu conţin însă nici purceluşi de lapte, nici păsări fripte,
nici cartofi şi nici măcar pâine! Fiecare e burduşită cu praf împotriva
păduchilor, hârtie pentru scrisori şi o cantitate uriaşă de fotografii în
culori reprezentându-i pe Hitler, Georing, Goebbels... Oricine îşi poate
închipui lesne disperarea noastră!
Fotografiile sunt imediat azvârlite şi vântul le poartă spre liniile
ruseşti.
— Pentru budele voastre! urmă Porta, turbat de furie. Ştergeţi-vă la
cur cu ele!
Aceeaşi soartă o au şi cutiuţele cu praf împotriva paraziţilor. Totul
pute acum a insecticid; kilograme de praf se împrăştie ca un nor alburiu
deasupra Volgăi, odată cu blestemele noastre. De data asta, chiar că au
întrecut măsura!
— Bătu-l-ar Dumnezeu pe Adolf! mugeşte Micuţul.
Da, să-l bată!
În zori, părăsim poziţiile, din nou pe viscol, al cărui singur avantaj e
că ne ascunde de ochii inamicului. Vor trece câteva ceasuri bune până să
descopere că am şters-o. Pe şoseaua de centură Olovka, generalul
instalează un baraj ca să-i oprească pe cei care vin, pachete, pachete,
fugind din uzina de tractoare. Zbierete şi proteste indignate, dar figura
nu ţine, cei însărcinaţi cu oprirea dezertorilor şi, mai ales, generalul SS,
nu ştiu de milă. Doi ofiţeri mai îndărătnici se aleg cu câte un glonte în
ceafă, iar un căpitan artilerist e bătut măr şi lăsat leşinat în zăpadă.
Plecarea, în amurg. De data asta, coloana e respectabilă. După vreo
douăzeci de kilometri, într-o vâlcea, dăm peste un întreg regiment... de
cadavre. Ciolane îngheţate se iţesc de sub zăpadă, corbi lucioşi, cu croncănit
sinistru, ciugulesc de prin cranii. O viziune de groază. „Stalingrad,
groapa comună... În fiecare minut, moare un soldat german".
Dăm şi peste un buncăr zdravăn, săpat în peretele unei râpe, în
care ne vom adăposti. Pe masa rămasă intactă e o lampă cu carbid, pe
care Bătrânul o aprinde. Lumina ţâşneşte, vie şi incoloră... cadavre şi
iarăşi cadavre! Unele peste altele, la grămadă. Feţe schimonosite de
groază, membre răsucite... Pe un scaun, un locotenent-colonel, cu capul
căzut pe spate şi ceafa găurită de glonţ... N.K.V.D.-ul a trecut pe aici
înaintea noastră. Pe o masă de operaţie zace un medic cu beregata
tăiată... Într-un ungher, două infirmiere, cu pântecele dezgolite.
— Le-au tras în ţeapă, constată Porta, acoperind trupurile celor
două femei.
Cei care au trecut prin acest loc, au urmat întocmai îndemnul lui Ilia
Ehrenburg: „Ucideţi-i acolo unde-i găsiţi, chiar şi în pântecul mamei!"
Istoviţi, ne prăvălim pe nişte saci cu paie, însângerate, puturoase. O
singură dorinţă: să dormim. Generalul s-a instalat pe o laviţă, lângă
peretele de pământ. Îşi cercetează pistolul-mitralieră, se uită, gânditor,
la cadavre, apoi capul îi cade pe piept, degetele se descleştează, arma
cade pe jos... A adormit şi el, ca noi toţi.
Trezitul se face brusc şi brutal. Cât să fi dormit? Nimeni nu ştie. Dar
adăpostul se cutremură. Undeva pe fundul vâlcelei, duduie motoare şi
scrâşnesc şenile. Sunt tancuri. O să ne ţină nervii?
Bătrânul stinge prompt lampa cu carbid. Ne ghemuim în întuneric,
îngroziţi. Blindatele trec pe lângă buncăr, aproape de tot. Abia mai
îndrăznim să respirăm. Apoi, le auzim îndepărtându-se... Au luat-o în