1969-Hassel-Sven General-SS

— Dar trebuie..., bolboroseşte Gregor. Nicicând n-o să mai aibe un
chip de om...
Atunci, Bătrânul se răsuceşte către recruţii ce se îmbulziseră să
privească oroarea de pe jos.
— Uitaţi-vă bine! le spuse el printre dinţii încleştaţi. Iat-o, viaţa aia
de ostaş pe care v-au tot lăudat-o! Dacă scăpaţi cumva teferi şi reveniţi
acasă, povestiţi-le feciorilor voştri despre ce-i vorba, dar înainte de a fi
declanşat următorul război.
— Mare minune dacă scapă, comentă sanitarul, făcându-i rănitului o
injecţie.
— Ar putea supravieţui? întrebă, cu glas întretăiat, Gregor.
— Există, la Baden-Baden, un spital de chirurgie reparatorie... l-au
plasat în afara oraşului. Acolo, mutilaţilor, li se fabrică feţe noi, dar
niciodată nu vor arăta a oameni. E un spital ultra-secret, înconjurat de
ziduri înalte. Nimeni nu trebuie să-i vadă pe aceşti monştri, iar ei n-au
voie să iasă. Cică ar slăbi moralul populaţiei.
Răniţii sunt instalaţi pe singura sanie rămasă întreagă şi, cu toţii,
direcţia front. E musai să ajungem la destinaţie înainte ca artileria ălora
să intre în horă. Cât despre morţi, îi lăsăm pe loc, n-au decât groparii să
se ocupe de ei, nu-i treaba noastră.
Barcelona şi-a recăpătat cunoştinţa şi geme de ţi se rupe inima;
pansamentul s-a şi năclăit de sânge. Restul răniţilor, pifanii sosiţi astănoapte
cu completările, nu arată nici ei mai breji. Îndesăm câţi mai mulţi
cu putinţă în sanie, chit că la sosire, mulţi dintre ei vor fi, de acum,
morţi. Abia ieşiţi din sat, artileria sovietică începe să tune. Legionarul
aruncă o privire la ceas:
— 11 fix, ca întotdeauna.
Îl depunem pe Barcelona la spitalul de campanie şi intrăm tare în
medicul de-acolo ca să se ocupe imediat de camaradul nostru. A doua zi,
dăm pe la el, are o drenă în piept şi arată groaznic. Alături de pat, e raţia
lui de care nu s-a atins: o bucată de cârnat, un ou, o portocală... câte
minunăţii! Micuţul devorează farfuria din ochi.
— Ia zi, Barcelona, dacă într-adevăr nu ţi-e foame... ştii, eu n-aş zice
ba.
Cu privirea stinsă, Barcelona încuviinţează dând din cap. Dar
privirea huidumei s-a aţintit acum asupra cojocelului rănitului.
— Ce-ar fi să-mi dai cojocul... nu de tot, numai atât cât stai în
spital?...
De data asta, refuzul e categoric şi căutătura rănitului e atât de
rugătoare, încât Bătrânul se grăbeşte să-i tragă Micuţului una la ţurloaie
ca să-l potolească. La plecare, îi lăsăm lui Barcelona toate ţigările cu
opiu pe care le avem şi doi litri de vodcă. Dacă vrei să supravieţuieşti,
trebuie să ai ce împinge. Îi făgăduim să revenim a doua zi; privirea cu
care Micuţul fixează cojocelul e de-a dreptul nostalgică. Fireşte, e de
înţeles. Nu are decât salopeta de camuflaj peste uniforma subţire de
tanchist, iar dacă Barcelona moare, careva dintre sanitari îi va vinde
cojocelul pe aur curat. Asta o ştie toată lumea.
Când venim a doua zi, ni se spune că Barcelona a fost transferat la
spitalul din Stalingrad.
— Au roit-o amândoi! se jeluie Micuţul. El şi cu cojocelul. Ce japiţe,
şi unul, şi altul!