1969-Hassel-Sven General-SS

aioneta la armă — am o carabină rusească, mult mai practică decât
demodata noastră puşcă Mauser. Porta, folosind lopata portativă drept
secure, o abate peste ţeasta unui ostaş ivit în faţă. Micuţul e o fiară dezlănţuită,
a înşfăcat doi siberieni şi-i ciocneşte cap în cap până le terciuieşte
ţestele. Un măcel îngrozitor, peste tot numai sânge, gemete, urlete
sălbatice, horcăituri — întreaga hidoşenie a unei lupte corp la corp într-o
tranşee îngustă.
După un timp, atacul scade brusc în intensitate. De ce? Nimeni n-ar
şti s-o spună. Siberienii se retrag spre liniile lor, lucrurile se potolesc şi la
noi, doar spaţiul dintre poziţii, aşa numita „ţară a nimănui", fumegă şi
răsună de chemări sfâşietoare.
Smulgem de pe faţă măştile de gaze pe care ni le-am pus ca să
putem respira, înghiţim zăpadă cu pumnul ca să domolim cumplita sete
care ne arde şi ne prăvălim, sleiţi, pe fundul a ceea ce a fost cândva o
tranşee, printre cadavre, muribunzi şi răniţi care strigă. Zac peste tot,
dar ce ne pasă! Pe front, nu te gândeşti decât la tine. Porta îmi întinde
bidonul său şi două grifas. Har Domnului, avem aceste ţigări, altminteri nam
putea rezista. Iată-i pe Gregor şi Legionarul, acesta din urmă inundat
de sânge.
— Ce porc ai mai înjunghiat? se interesează Porta. Sau ai făcut baie
într-o măcelărie?
— Unul de-ai lor s-a rezemat prea tare în baioneta mea. Uite în ce hal
m-a adus!
Grupa noastră e teafără, dar căpitanul Schwan a dispărut — îl
descoperim abia după câteva ceasuri, într-o pâlnie de obuz, cu burta
despicată şi maţele pe-afară. Oribil! Mai e şi amicul lui Porta, sergentulmajor
Franz Krupka — are căpăţâna zdrobită de o lovitură de lopată. Îi
îngropăm pe toţi, nemţi şi ruşi, claie peste grămadă, şi-n chip de piatră
funerară, împlântăm în movila de pământ câteva puşti cu casca
deasupra.
Regimentul e retras de pe poziţii în vederea refacerii şi completării;
compania noastră a pierdut, numai ea, 68 de oameni. Trecând prin faţa
bucătăriei constatăm că-i un alt bucătar la care Porta se uită uluit.
— Hei, camarade, unde-i subofiţerul Wilke?
— A plecat azi dimineaţa cu avionul împreună cu generalul Hube.
Lui Porta îi scapă ţigara din gură.
— E cu neputinţă!
— Ba e întocmai cum îţi spun. Nu cumva eşti Joseph Porta? Am un
pachet pentru tine şi salutări din partea lui Wilke. A zis că eşti cel mai
bun prieten din lume!
E pentru prima oară când îl văd pe Porta rămânând năuc. În vreme
ce noi ne instalăm în barăci, şi încercăm să dormim, el o ia spre
bucătărie în dorinţa de a limpezi lucrurile şi, fireşte, de a intra în posesia
darului celui care a plecat cu nestrămutata convingere că-i datorează
viaţa. Noul artelnic nu ştie însă mare lucru. Se pare că, din ordinul
regimentului, Wilke s-a prezentat pe aeroportul de la Gumrak de unde a
şi decolat. Porta revine clătinând nedumerit din cap, dar cărând pe umăr
preţiosul carton cu vodcă.
Pe drum, iată-l ciocnindu-se de un foarte tânăr locotenent, proaspăt
picat în infernul nostru împreună cu câţiva rezervişti. O clipă, cei doi se
privesc într-o tăcere ostilă. E clar că locotenentul aşteaptă reacţia
cuvenită din partea inferiorului său, dar în ochii albaştri ai roşcovanului
nu-i urmă de respect pentru grad, ci numai o imensă compătimire.