1969-Hassel-Sven General-SS

semnalul E.L., care în limbaj codificat internaţional înseamnă că
respectiva staţie îşi încetează definitiv emisiunile, a sfărâmat cu o lopată
aparatura, după care şi-a zburat creierii.
Cel care avea investitura de comandant şef, cel care răcnise întruna:
„Sunt soldat, ascult ordinele!", cel care executase, fără milă, sute şi sute
de oameni pentru că îşi părăsiseră poziţiile ce nu mai putea fi nicicum
apărate, acela deci, i-a declarat şefului său de stat-major, care-l
prevenise că sovieticii încă mai oferă condiţii onorabile de capitulare:
— Uite ce, Schmidt, nu vreau să ştiu nimic din toate astea.
Procedează cum doreşti. Din acest moment, refuz orice responsabilitate
şi vreau să fiu tratat ca un ofiţer oarecare. Dacă pofteşti, preia comanda
armatei, dar trebuie să-i previi pe ruşi că, în nici un caz, nu voi străbate
oraşul pe jos! Vreau să mi se pună o maşină la dispoziţie şi, la fel, celorlalţi
generali!
Feldmarschalul von Paulus se comporta la fel ca şi mareşalul
Hindemburg în 1918: refuza răspunderea pentru o catastrofă naţională,
deşi întreaga răspundere îi revenea.
TRENUL
Gara semăna cu o mie de alte gări ruseşti. Câteva floricele
primăvăratice luptau eroic pentru supravieţuire, o balegă se lăfăia la
intrarea în biroul şefului de gară, toată lumea blestema balega, dar
nimeni nu se învrednicea s-o ia de acolo, unde, probabil avea să şi
rămână, uscându-se, până când se va stârni un vânt îndeajuns de
puternic s-o sufle şi s-o ducă mai încolo. Ţărani şi ţărănci se îmbulzeau
pe peron în aşteptarea unui tren ipotetic, cotcodăceau găini cărora le
fuseseră rupte picioarele ca să nu fugă. Unul dintre mujici avea chiar o
scrofiţă, nostimă de tot, cu capul negru şi corpul alb, pe care o botezase
„Tania" şi o ţinea legată cu o zgardă de gât. Era atât de drăgălaşă încât
până şi veşnicii nehaliţi, Porta şi Micuţul, renunţaseră să se mai uite la ea
ca la o potenţială friptură.
Adevărul e că trenuri treceau, şi încă puzderie, dar mai toate se
îndreptau către răsărit, încărcate cu muniţii. Erau garnituri lungi, trase de
două locomotive, una în faţă, alta în spate, locomotive negre şi
pântecoase, cu oameni ca tăciunii în cabinele lor strâmte. Erau oameni
deprinşi cu moartea la fel ca noi; la prima curbă, riscau oricând să sară
în aer şi să fiarbă în vaporii clocotiţi din cazan.
Trenurile, puţinele care mergeau spre vest, transportau, uneori,
coşciuge, dar mai ales carcase de tunuri pe care, undeva în Germania
sau Polonia, oameni în zeghe vărgate urmau să le dreagă. Treceau în
goană şi trenuri cu vagoanele însemnate cu imense cruci roşii ducând în
ele divizii întregi de oameni însângeraţi; erau cei care apucaseră să
achite biletul de intrare la marele concert în obuz-major.
Prin una din acele ciudăţenii ale soartei şi ale birocraţiei militare, ne
învârtiserăm de o permisie de zece zile pe care urma să o petrecem întrun
centru de convalescenţă: zic ciudăţenie pentru că, în vederea
contraofensivei din primăvară-vară, permisiile fuseseră, în general,
suspendate. Dar, neştiute-s căile Domnului şi... ale ştabilor cu galoane
multe!
Urma să ajungem undeva, pe ţărmul Mării Negre, într-un loc pe care
atoateştiutorul Porta îl descria ca pe o anticameră a Raiului: curve pe d-a