1969-Hassel-Sven General-SS

Viaţa noastră în spatele frontului devenise, de câteva zile,
suportabilă. În fiecare noapte eram scoşi, timp de două ore, la săpatul
tranşeelor, dar pentru nişte vulpoi de linia-ntâi ca noi, aşa ceva era
floare la ureche. „Bobocilor" li se părea cumplit, noi însă ştiam cum să ne
adăpostim când mitralierele lui Ivan se porneau să măture terenul şi nici
măcar minele de aruncător nu ne mai impresionau întrucât ajunsesem să
prindem cu urechea lovitura de plecare. Ba, Porta, era în stare să
prevestească până şi locul impactului. E nemaipomenit cât de isteţ te
poate face războiul!
Restul nopţii ni-l petreceam jucând cărţi şi din zece partide, Porta
câştiga nouă. Operaţiunea se desfăşura într-un fost grajd în care Porta
ispăşea trei zile de arest sever, grajd care avea însă în spate o gaură cât
toate zilele prin care ne strecuram fără probleme. Porta şi Micuţul,
pedepsit şi el, fuseseră legaţi cu un lanţ de iesle, ceea ce reprezenta încă
o tâmpenie a ştabilor, căci ce interes aveau ei s-o şteargă? Să faci
pârnaie e o adevărată plăcere! Nici un fel de şmotru, odihnă cât-îi ziulica
de lungă, iar seara, camarazii care te vizitează pentru o partidă de
şeptică. Ce poţi spera mai bun în ticăloasa asta de viaţă? E drept că
tratamentul acesta omenos era de dată recentă. Înainte vreme, te legau
de un copac cu mâinile prinse la spate. Douăsprezece ore stăteai
înţepenit, apoi te eliberau pentru trei ceasuri şi tot aşa, timp de opt zile.
Chiar şi Micuţul a dat odată ochii peste cap!
Cei doi ipochimeni fuseseră pedepsiţi pentru că stâlciseră mutra
unui majur de administraţie, dar, din păcate, sancţiunea înceta mâine
ceea ce-l întrista din cale-afară pe Micuţul.
— Ar fi trebuit să-l caftim mai ţeapăn, în felul ăsta umflam cel puţin
trei luni de pârnaie! Mare păcat!
De afară se aud paşi. Bătrânul aruncă o privire prin lucarna prăfuită.
— Ne-au sosit completări. Se-ncinge tărâţa!
Bătrânul nu s-a înşelat niciodată în privinţa încinsului tărâţei.
Treburile astea el le miroase de departe. Între timp, Heide l-a prins pe
Micuţul trişând şi s-a pornit pe zbierat, iar acesta din urmă a vrut să-l
pocnească dar, uitând că e înlănţuit de picior, s-a pomenit cu nasul în
podea. Cearta a devenit generală, ţipăm şi ne îmbrâncim cu toţii, cărţile
zboară în aer, banii sunt şterpeliţi, spiritele se agită. Finalmente, harţa se
stinge în zgomot de lanţuri.
Pentru că sunt cel mai tânăr, trebuie să mă duc eu după cafea la
bucătăria de campanie. Nu-i o fericire să fii cel mai tânăr! Toate
corvezile, ţie ţi se pun în cârcă. Deşi elev-ofiţer, trebuie să galopez cu
marmita în spinare, să mă aud înjurat de bucătar, umflatul ăla de Wilke,
un amărât de sergent-major care nu-i poate suferi pe elevii-ofiţeri, şi zău
dacă nu-s zile când îţi vine să blestemi amarnic cele două trese subţirele
de argint de pe epolet! La înapoiere, alt ghinion: mă împiedic de o
bombă neexplodată şi mă întind pe jos cât îs de lung, vărsând, în plus,
mai toată cafeaua. Măcar de nu şi-ar da ăilalţi seama!
Speranţă deşartă! Heide mă acuză că aş fi băut-o pe drum şi, furioşi
cu toţii, mă reexpediază la bucătărie unde jigodia de bucătar mă
pocneşte cu polonicul în cap. Spre norocul meu, izbutesc să-l înghesui pe
ajutorul de bucătar care-mi umple marmita.
De a doua zi dimineaţa, s-a isprăvit cu râsul. Primim ordinul să
pregătim săniile cu motor: noile întăriri trebuie transportate în linia întâi.
Înainte însă, ni se distribuie poşta, de fapt, singurul care primeşte
ceva e Bătrânul. Citim, fiecare pe rând, scrisoarea; e de la nevastă-sa,