1969-Hassel-Sven General-SS

aparent inofensiv, de verdeaţă. Broaşte uriaşe care orăcăie sinistru,
bolboroseli, foşnete stranii... Brusc, una din aceste broaşte a sărit drept
în faţa noastră holbându-se cu ochii ei enormi. Apariţia a fost într-atât de
neaşteptată încât pe Gregor l-au lăsat nervii şi a aruncat cu o grenadă în
broscoi. Explozia a făcut să vuiască întreaga pădure. Instantaneu, au
izbucnit strigăte, un motor s-a pornit să uruie, au scrâşnit şenile.
Îngroziţi, ne-am făcut una cu pământul.
— Ivan ne-a reperat, şopti Porta.
— S-o ştergem! făcu Gregor.
Bun, s-o ştergem, dar încotro? De jur împrejur, o mlaştină amăgitoare,
în faţă, ruşii ale căror strigăte devin, din ce în ce mai distincte.
Printre copaci se iţi, sinistru, botul de culoarea măslinei verzi al unui
T-34. Ţeava tunului se roti uşor, trecu peste noi, ţinti mlaştina. Trei
obuze, apoi şenilele zăngăniră, tancul se puse în mişcare... Un mal de
pământ fu trecut, apoi, brusc, carul de asalt se înnămoli, izbuti pentru un
moment să se smulgă din prinsoarea smârcului, derapă şi... cu un
gâlgâit, cu un clefăit oribil, mlaştina supse şi înghiţi în adâncurile ei
neştiute masiva maşină de luptă.
Zăpăcită, grupa de însoţire îşi face apariţia. Cum a putut dispare,
aşa, deodată, ditamai tancul? Rafalele lui Barcelona mătură siluetele
kaki. O lungă clipă de tăcere, plină de nelinişti. Ce facem? Ar trebui s-o
roim înainte ca supravieţuitorii să-şi revină. Iată, tocmai, unul. Pe creasta
digului, apare un sergent-major, scrutând locurile cu prudenţă. Alţii îl
urmează. Pretutindeni, numai căşti kaki. O ploaie de grenade. Noroiul şi
apa ţâşnesc de pretutindeni.
— Davai, davai! răcneşte sergentul-major, o bucăţică de om cu nişte
picioare crăcănate vârâte în cizme cu carâmbii prea lungi. Davai, davai!
— Foc! comandă Bătrânul.
Primul care se prăbuşeşte e sergentul-major cel crăcănat. Îi
urmează alţii şi tăcerea se lasă peste mlaştină. Nici un zgomot. Mai bine
de o oră stăm cu burta lipită de smârc, nemişcaţi, aşteptând. Deodată,
alt scrâşnet de şenile... Un tanc e pe cale să escaladeze rambleul de
pământ al stăvilarului, urcă încet, acum îi vedem turela. Ea se roteşte
fără grabă, oribilul ştuţ al aruncătorului de flăcări vizează, o lungă
flacără stacojie ţâşneşte printre trunchiurile copacilor. Dogoarea e
aproape insuportabilă. E limpede că cei din tanc şi-au închipuit că
suntem tot acolo unde fusesem mai înainte şi unde, în clipa de faţă,
tălăzuieşte o mare de foc.
Turela se răsuceşte, pălălăile cuprind mlaştina. Arde tot ce poate
arde. Din ştuţul infernal prăpădul ţâşneşte pentru a treia oară. Ne
înfundăm cât putem în noroi — dacă jetul ucigaş îşi schimbă direcţia,
vom fi carbonizaţi instantaneu.
Dar iată că o cască de piele îşi face apariţia din turelă, un chip
mânjit de funingine inspectează locurile. Porta îşi pregăteşte aruncătorul
de flăcări... Acum e rândul nostru... Îl urmărim cu sufletul la gură... Dacă
ratează, Dumnezeu să ne mântuiască! Trăsăturile feţei i-au încremenit,
vremea bancurilor a trecut. Ocheşte cu grijă, apoi... Apoi, trei jeturi de
lichid ce arde şi şuieră se năpustesc prin chepengul deschis al turelei!
Văzduhul e sfârtecat de o explozie formidabilă, bucăţi de oţel şi carne
zboară în toate părţile... De data asta, chiar că totul s-a terminat.
Cu Porta în frunte, ne-am reluat înaintarea pe ceea ce s-ar putea
numi „potecuţă", de fapt, două trunchiuri de copaci, legate între ele şi
puse cap la cap, plutind cam la cincizeci de centimetri sub nivelul