1969-Hassel-Sven General-SS

direcţia Gumrakului. Tăcerea revine şi peste cei vii, şi peste cei morţi.
Generalul trage capişonul peste căciula sa de blană şi îşi încheie
lunga sa, manta.
— Luaţi-vă armele şi, după mine!
Înhăţăm cu noi tot ce se poate mânca, chiar şi o bucată de carne,
suspect de albă, despre care Bătrânul pretinde c-ar fi carne omenească.
Nesătulul de Porta însă a şi înfulecat o bucată zdravănă din ea.
— Grozavă! Pesemne că-i târtiţă de general! Dacă ăsta-i gustul
hoitului nostru, păziţi-vă, fraţilor, când mi se face foame!
— La drum! strigă generalul, îndemnându-ne cu ţeava pistoluluimitralieră.
Părăsim buncărul şi ne săpăm poziţii mai spre nord-vest, la câţiva
kilometri de Pestianka. În depărtare, o rachetă de semnalizare descrie pe
boltă o curbă graţioasă, apoi urmează un nou atac. Ruşii se apropie în
lanţuri strânse de trăgători, baionetele lucesc, politrucii zbiară lozinci.
Cad ca popicele, dar cei din spate vin şi tot vin.
Lăcaşul meu de tragere e sub ce a mai rămas dintr-un buldozer
american, săpat chiar în zăpadă. Înspre mine goneşte un pifan de-al lor.
Îi disting perfect trăsăturile: o faţă lătăreaţă, învineţită de frig, nasul
turtit şi steluţa roşie de pe căciula cu clape. Cătarea mea e chiar sub steluţă,
detunătura armei plesneşte sec în văzduhul îngheţat şi pe chipul
rusnacului apare o expresie de cumplită nedumerire... Îi este greu
infanteristului ăsta, venit din cine ştie ce fund de ţară să înţeleagă de ce
trebuie să moară tocmai aici, pe malurile acestei Volga, despre care ştie
câte ceva doar din cărţi? I-ar fi plăcut să se întoarcă la caii şi la vacile lui,
dar uite că soarta n-a vrut şi acum zace în zăpadă, în timp ce pe
deasupra, trece, mugind, crivăţul venit din Kazahstan. La primăvară,
când va ieşi de sub giulgiul său alb, un buldozer îl va împinge, împreună
cu alte zeci de mii de leşuri asemănătoare într-o groapă comună unde se
va înfrăţi pe vecie cu reprezentanţii tuturor popoarelor Uniunii Sovietice.
Începem să ne retragem de-a lungul căii ferate. Dintr-o pâlnie de
obuz, un ofiţer strigă după ajutor. E tânăr, dar faţa îi e de moşneag şi
înainte de a trece mai departe, arunc o privire spre ceea ce, cândva, sau
numit picioare. Acum, sunt doar o tocătură de carne sângerândă. Nu
mai e nimic de făcut.
— Ia-mă cu tine! imploră el. Camarade, ia-mă cu tine!
— Domnule căpitan, grăbiţi-vă să muriţi! şi-i vâr un pistol în mână,
după care o iau la goană ca să-i ajung din urmă pe ceilalţi.
Ascuns după un tufiş, mă uit la un T-34 care soseşte, legănându-se
ca o raţă. Comandantul lui îl descoperă pe rănit, coteşte, şi trece cu
pahidermul său spoit în alb peste micul ghemotoc cenuşiu, şi, ca să fie
mai sigur, derapează, odată la dreapta, odată la stânga. Când o iau din
loc, mogâldeaţa cenuşie nu mai există. Tanchistul rânjeşte. Încă un
împuţit de fascist mai puţin! Înainte, ostaşi ai Armatei Roşii!
Porta şi cu mine sărim simultan pe un T-34, smulgem drapelul roşu
care-i flutura pe turelă şi orbim cu pânza lui vizoarele. Chepengul se
deschide, grenadele noastre zboară înăuntrul mastodontului şi abia
apucăm să ne aruncăm de pe el că explozia îi scurmă măruntaiele şi
flăcările ţâşnesc turbate.
Stalingrad, groapă comună. În fiecare minut moare un soldat
german, iar acolo, în Prusia Orientală, stăpâneşte un dement care zbiară:
„Bateţi-vă până la ultimul om!" Din nefericire pentru noi, simpli trupeţi,
mai există ofiţeri care, dintr-un aberant sentiment al datoriei de ostaş,