1969-Hassel-Sven General-SS

nu din pricina frigului. Băi, gândeşte-te, avem siberieni în faţa noastră!
Ţi-ar face plăcere să te trezeşti pironit de un copac cum li s-a întâmplat
ălora din patrula Regimentului 2 blindate?
— Idiotule, nu mai cobi vorbind de lucruri groaznice! Cât e ceasul?
— Două'şpe şi-un sfert.
— Ar fi cazul s-o luăm din loc, deşi, dac-ar fi după pofta inimii mele,
aş rămâne sub tufişul ăsta şi-aş născoci un raport dintre cele mai
satisfăcătoare. Scârbos lucru să depinzi de militari!
Porta căscă şi se întinse. Fără un zgomot, am pătruns în „ţara nimănui",
Micuţul şi cu mine furişându-ne fiecare pe marginea lăstărişului,
Porta precedându-ne cu câţiva paşi. Silueta sa uscăţivă abia dacă se
distingea în bezna din jur.
Brusc răzbătu un clinchenit uşor, de parcă o puşcă s-ar fi izbit de
cutia măştii de gaze. M-am strecurat lângă Porta care se imobilizase în
dosul unui tufiş.
— Ai auzit?
— Gura. Culcaţi-vă în zăpadă, comandă el, armând puşca-mitralieră.
— Doar n-o să te apuci să tragi! am făcut eu înspăimântat.
— Numai dacă ne descoperă.
Aidoma unor umbre, cinci ruşi ies din păduricea vecină. Sunt mult
prea înalţi ca să fie siberieni, nişte găligani de talia Micuţului. Trec atât
de aproape de noi, încât nici nu îndrăznim să respirăm. Se opresc o clipă
şi trag cu urechea... Să fi văzut urmele lăsate de noi pe zăpadă? Scot la
iuţeală pistolul din toc... Nu, îşi văd de drum. Pârţul tras de Porta răsună
precum explozia unei grenade.
— Porc ce eşti! scrâşnenşte Micuţul. Ai să trezeşti întreaga Armată
Roşie!
— N-am încotro. Când mi-e frică, pierd controlul găoazei şi pârţâi ca
un ţap în călduri. Aşa-s din născare.
— Ce plăcere pentru ceilalţi, mârâie Micuţul. Încalte, pune-ţi un cep!
Lăsăm să se scurgă zece minute, pentru calmarea nervilor, apoi
continuăm în direcţia fluviului, târându-ne paralel cu poziţiile inamicului.
Uite un cuib de mitralieră. Porta se agaţă în nişte sârmă ghimpată şi
rafala de pârţuri e slobozită spre groaza noastră. Spre sud-vest, în avanpost,
o baterie. Sentinela ne somează să dăm parola. Porta, care a
învăţat de minune rusa — sau cel puţin o parte din ea — răspunde cu o
obscenitate, sentinela îi răspunde în acelaşi duh şi se bagă îndărăt în
adăpostul ei. Ascunşi pe fundul unei gropi adânci, însemnăm pe hartă
cele constatate. Misiunea e îndeplinită, acum totul e să şi revenim teferi.
Fumăm în câteştrei o ţigară cu opium, o grifas cum le zicem noi,
bine ascunşi în halatele noastre de camuflaj. Undeva, departe, bubuie
tunul. În rest, linişte totală. Cerul e, deodată, brăzdat de trasoarele
antiaeriene, dar distanţa e atât de mare încât detunăturile nu parvin
până la noi. Tăcerea asta e atât de liniştitoare, încât uităm aproape unde
ne aflăm, deşi la orice pas ne putem trezi cu un nagan în ceafă.
Pe neaşteptate, cărarea se bifurcă; un scurt conciliabul şi hotărâm
s-o luăm la dreapta. Ceva însă parcă nu-i în regulă.
— Calm, face Porta. Toate drumurile duc spre cimitir. Deci, drept
înainte. Brusc, se opreşte şi rămâne cu gura căscată: De unde dracu a
apărut şi pădurea asta?
— Care pădure? întreabă Micuţul.
— Cretinule! Chiar şi un orb ar vedea-o! Nu mai pricep nimic. N-ar fi
trebuit să existe nici o pădure, dar uite-o că e, fir-ar ea să fie de pădure!