1969-Hassel-Sven General-SS

ce-i iese în cale cu pistolul său mitralieră.
Panică în rândurile inamice.
— Allah Akbar! Trăiască legiunea! Trăiască moartea! urlă mititelul
Legionar, gonind pe urmele generalului.
Îmbătaţi de sânge, tragem, împungem, izbim, ne gâtuim, tăiem întrun
corp-la-corp atât de furios încât până şi Satanei i s-ar face groază.
Talonaţi de politruci, ruşii contraatacă la baionetă, dar cad cu sutele.
Pătrundem în iureş în poziţiile lor, invadăm buncăre, tranşee. Haleală!
Haleală din belşug! Porta devorează tot ce găseşte, Micuţul înghite, pe
nemestecate, un ditamai bucăţoi de slănină, umflăm cât putem şi o
ştergem pentru că ruşii se pun cu aruncătoarele pe noi. Împreună cu un
locotenent necunoscut, generalul e culcat în spatele unei mitraliere — o
fi el nebun, dar în nici un caz, laş. Dracul ştie cum, nimerim într-o clădire
bombardată, din care însă nu mai putem ieşi, pentru că siberienii s-au şi
strecurat în dosul nostru. Îi vedem cum se apropie pe furiş, înarmaţi cu
aruncătoare de flăcări a căror simplă vedere ne face piele de găină. Iată
însă că Heide, şi el cu un aruncător de flăcări, se furişează printre
dărâmături, ajunge neobservat în spatele siberienilor şi-i împroşcă cu
jetul arzător. Fără el, acum eram cu toţii scrum şi tăciuni.
De dincolo de Volga porneşte deodată tunetul bateriilor artileriei
grele, un tunet prelung şi îngrozitor care face pământul să se cutremure
pe kilometri întregi. Trag în noi cu acele cumplite obuze cu oxigen lichid
care-ţi sfârtecă plămânii.
Salvarea e în fugă. În pititul pe fundul unei gropi, a unui lăcaş de
tragere, într-o pâlnie de obuz. Mă rostogolesc peste Porta, suflul ucigaş
ne ajunge din urmă — cei care n-au izbutit să se adăpostească la timp,
îşi scuipă acum bojocii. Vântul acesta al morţii mătură şi volatilizează tot
ce se găseşte la suprafaţă. Doar sub pământ mai există o şansă de
scăpare; ghemuit, stai nemişcat, muşti din patul puştii ca să nu urli,
până şi nevoile ţi le faci culcat; mai bine nădragii plini, decât plămânii
numai zdrenţe!
Bombardamentul durează toată noaptea. Nimeni nu se mai
îndoieşte că am pierdut războiul, dar nici nu se suflă o vorbă cum că ar
trebui să renunţăm la luptă. Viaţa ne e preţioasă chiar aşa mizeră cum e,
dar nu vorbim niciodată despre trecut, ci doar despre viitor. Fără să
credem prea tare în el! Existenţa a devenit pentru noi atât de scurtă,
încât fiecare minut se încarcă de o intensitate nebănuită până acum.
Crăpăm de frig, de foame, de frică, dar încă ne mai încântă ochiul
spectacolul unui fazan zburătăcindu-se prin zăpadă. Nimeni nu trage în
el. Ar fi un adevărat asasinat şi, deşi în fiece clipă ucidem câte un om,
nici unul dintre noi nu se consideră asasin.
Trei JU-52 îşi fac pe neaşteptate apariţia, străpung norii joşi, căutând,
nu încape îndoială, poziţiile noastre. Descriu cercuri ample, indiferente
la antiaeriana inamică şi iată plutind în văzduh paraşute portocalii
de suspantele cărora atârnă, legănându-se, mari containere cu hrană.
Vederea lor ne înnebuneşte de-a binelea. Îţi rişti pielea ducându-te după
ele, dar puţin ne pasă şi toată lumea se repede să le culeagă. Oare ce
conţin? De poftă, ne plouă-n gură.
— Ce-aţi zice de un purceluş de lapte la frigare? geme de plăcere
Porta care e iarăşi lihnit de foame.
— N-am să mai înjur niciodată aviaţia! promite, solemn, marinarul.
Cu mâini ce tremură de nerăbdare, smulgem învelişul din aluminiu
al containerelor, fiecare din ele putând conţine hrană pentru o întreagă