1969-Hassel-Sven General-SS

Într-adevăr, nu se zărea nimic. Zăpadă şi iar zăpadă. Gânditor, îşi muşcă
buzele. Unde era bubuitul canonadei, unde tunetul bătăliei? Tăcere,
tăcere absolută. Doar vâjâitul vântului, suflând peste Donul ferecat sub
sloiuri. Nu tu cazemate şi tranşee, nu tu rachete luminoase brăzdând cu
cozile lor multicolore bolta cerească! Nimic, în afara pustiului îngheţat.
Un singur inamic: necruţătoarea iarnă rusească. Generalul aruncă o
privire peste umăr spre lunga coloană cenuşiu-verzuie, mută, deznădăjduită.
Oamenii se lăsau să cadă pe zăpadă. Ce cumplită
dezamăgire! Unde-s ai noştri? Vasăzică, nu se află pe Don, aşa cum zicea
toată lumea?
Iată şi un car de asalt Mark—IV, aproape îngropat sub zăpadă,
abandonat aici de armata blindată a lui Manstein 35 care ar fi trebuit să ne
salveze din încercuire. În interiorul lui găsim câteva cutii de conserve şi
un jurnal de bord. Tancul aparţinea Diviziei 23 Panzer.
— O să înfunde Torgaul! scrâşni Heide, îndesând jurnalul sub manta.
— De-am avea o singură za, murmură Porta, examinând minuţios
tancul. Nu pricep de ce l-au părăsit! Exceptând şenila, totul pare în
perfectă stare.
La ordinul generalului, un grup de pionieri sub comanda unui
locotenent genist se puse imediat pe treabă şi, după opt ceasuri de
muncă încordată şi veritabile minuni de ingeniozitate, şenila a fost
reparată. Porta se instală pe locul conductorului, dar acumulatorii
îngheţaseră şi nu mai aveau curent; atunci, toată lumea se opinti, şi
până la urmă, tancul se desprinse din zăpadă, şenilele se învârtiră,
motorul porni. Coloana se formă în spatele carului de asalt.
— Doctore Heim, se adresă generalul medicului, dumneata vei
veghea ca nici un om valid să nu se suie pe vehicul. Cei ce pot merge,
dar nu vor, n-au decât să rămână aici. Tanchiştii, la mine! Oberfeldwebel
Beier, preiei comanda tancului. Oricine încearcă să se caţăre pe el, îl dai
jos cu patul puştii. Caporalul Porta, la leviere, sergentul Heide e radist şi
mitralior faţă, sergentul Gregor Martin, ochitor în turelă. Cu privirea,
generalul îl căută pe artileristul cu picioarele însângerate. Te descurci cu
un tun de tanc? Perfect. Iei tunul din turelă în primire!
— La ordin, domnule general! răcni artileristul, fericit că nu mai
trebuie să meargă pe jos. Picioarele îi erau numai sânge îngheţat şi
ultimii douăzeci de kilometri îi parcursese folosind două puşti drept cârje.
Coborâm în goană panta malului. Tancul derapează pe gheaţă şi
nouă ni se opreşte inima în piept; ce dezastru dacă şenila improvizată sar
rupe! Porta e însă un as în materie şi nimeni nu se pricepe mai bine ca
el cum se manevrează un tanc. Totul e ca sloiul de gheaţă să reziste la
greutatea maşinii, Donul neîngheţând niciodată decât la suprafaţă.
Auzim clar vâjâitul curentului. În tanc n-a rămas decât Porta, noi toţi
ceilalţi ne-am mutat de acum pe malul opus şi urmărim cu sufletul la
gură evoluţiile blindatului care face un soi de slalom pe suprafaţa
35 Erich von Manstein, comandantul Armatei a XI-a, rebotezată „Grupul
de armate Don", dar neavând nici pe departe forţa cerută de o
asemenea denumire pompoasă, a făcut o tentativă disperată de a salva
din încercuire Armata a VI-a. Ofensiva lui a fost stopată de forţele
sovietice la numai 50 de km. de linia de joncţiune cu trupele lui von
Paulus.