1969-Hassel-Sven General-SS

prăjina la nas! Şi-a trântit şi o uniformă, numai fireturi galbene, de ziceai
că-i o pajişte cu păpădii. Desigur, ca orice idiot de prusac care se
respectă, îi plăcea să zbiere şi să răcnească. Prin gări slujbaşii se temeau
de el mai rău ca de ciumă. Îl porecliseră „husarul căcăstoarelor",
deoarece născocise un regulament şi pentru aşa ceva: dimineaţa, după
micul dejun şi seara, înainte de culcare. Câte trei minute şi treizeci de
secunde de persoană şi două bucăţi de hârtie. Cenuşie pentru trupă,
galbenă pentru subofiţeri şialbă pentru ofiţeri. Fireşte, în materie de
trenuri era bâtă, nu pricepea nimic, fapt pentru care s-a întâmplat ce s-a
întâmplat. Trenul pe care-l comanda s-a oprit într-o amărâtă de gară pe
malul Doneţului. Acolo, exista un bătrânel care tot plimba o mătură de
prin 1922. Asta, ca să aibe o ocupaţie: vezi bine, într-o revoluţie
proletară, tot omul trebuie, musai să aibe o ocupaţie. La viaţa lui
bătrânelul văzuse de toate: şi ofiţerimea lui Denikin, şi marinarii răsculaţi
ai lui Troţki şi voluntarii lui von der Goltz, şi cavaleria roşie a lui Budionâi,
şi căzăcimea alb-gardistă alui Şkuro, şi bandele de anarhişti ale lui
Mahno, şi trupele noastre când, în 1918, am ocupat Ucraina. Singura lui
grijă era să schimbe la timp brasarda şi să zbiere: „Sunt din Petsamo!
Sunt de-al vostru! Trăiască Ţarul! Trăiască Lenin! Trăiască Kaizerul!
Trăiască Rusia! Trăiască Germania! Trăiască Revoluţia! Trăiască Gărzile
albe! Trăiască Armata Roşie! Trăiască toată lumea!" Deci, în 1922, când
bolşevicii i-au pus în mână o mătură şi i-a poruncit să n-o lase niciodată
că altminteri, Kolâma* îl mănâncă. De atunci, chiar şi când dormea, o
făcea cu târnul alături. Iată însă că, după douăzeci de ani de la întâlnirea
cu comisarul roşu, a apărut „husarul căcăstoarelor". Moşneguţul s-a uitat
la el cu bărbia sprijinită în coada măturii, aşa cum se întâmplă în toată
lumea, iar căpitanul s-a pornit să-l înjure, iarăşi la fel ca în toată lumea.
Numai că, în timp ce cretinul făcea spume la gură, absolut de pomană,
trenul a luat-o încetişor din loc, fără şeful său. Aici, ajungem la şpilul
istoriei mele: în viaţă, nu trebuie niciodată să te grăbeşti când nu-i
nevoie. E ceea ce s-a întâmplat şi cu boul de căpitan. A încercat să se
agaţe de ultimul vagon, l-a scăpat şi s-a întins pe jos cât era de lung, s-a
ridicat, i-a sărit casca din cap, şi a pornit în galop după garnitură. Şeful
de gară rus fugea şi el după căpitan, strigând din răsputeri: Gospodintovarişci-căpitan,
vedeţi că alergaţi în direcţia opusă, nu vă fie cu
supărare!" În primul moment, văzând şapca roşie a şefului de gară,
căpitanul şi-a zis că are de-a face cu un general picat din senin şi s-a
proţăpit în poziţie de drepţi, dar dându-şi seama de eroare, s-a pornit şi
mai abitir pe zbierete. În vremea asta, trenul îşi vedea încetişor de drum,
încetinind pe la macazuri. Dacă dobitocul n-ar fi alergat de nebun, îl
prindea cu siguranţă. Numai că animalul galonat alerga, cu limba scoasă
şi cu sabia la subţioară. Tâmpit fiind, şi-a zis că dacă ar lua-o pe o
scurtătură ar mai putea prinde pârdalnicul de tren, dar — aici nu încape
Îndoială — un antifascist întinsese pe-acolo nişte sârme ca să împiedice
onor călătorii să fure cărbuni din triaj. Sigur sârmele se vedeau cu ochiul
liber, dar unicul lucru pe care, în acel moment, îl înregistrau ochii căpitanului
Katzenmeyer era lămpaşul roşu de la capătul ultimului vagon.
Căzut victimă complotului urzit i-a venit geniala idee să se strecoare pe
sub sârme; cum însă era prea gras, a rămas înţepenit între ele şi şeful de
gară rusnac a trebuit să-l extragă din diabolica reţea. Atunci, căpitanul
se agăţă de îngrăditură şi, cu chiu cu vai, izbuti să salte suta sa de
kilograme peste sârmele întinse. Din nenorocire, dincolo era o imensă
băltoacă în care-şi făceau veacul nişte raţe iresponsabile. Şeful de gară