1969-Hassel-Sven General-SS

unui T-34 scrâşnind deasupra capului, aerul îngheţat care-ţi sfârtecă,
precum un pumnal, atrocele dureri ale unui picior degerat pe care
cangrena începe să-l roadă.
Siberienii aleargă spre noi. Îi vedem bine: uniforme vătuite, căciuli
cu clape îndesate peste obrajii învineţiţi de ger. Aleargă greoi, aidoma
unor ţărani care ar semăna iarna, numai că, în locul traistei cu seminţe,
mâinile lor strânge pistoale-mitralieră ale căror ţevi lucesc sinistru. În
urechile lor răsuna, neîndoielnic, apelul lui Ilia Ehrenburg: „Ucideţi, ostaşi
ai Armatei Roşii! Nici un neamţ nu e nevinovat, nici cei vii, nici cei ce
stau să se nască. Stârpiţi odată pentru totdeauna rasa asta de fanatici!
Ucideţi, ostaşi ai Armatei Roşii! Înainte, la asalt!"
Ca un dement, mă trântesc pe zăpadă şi pun mitraliera în bătaie.
Apăs pe trăgaci şi arma prinde să înghită, hulpav, cu viteza ei incredibilă
de 1 000 lovituri pe minut, cartuş după cartuş. Cei din faţă se opresc şi
cad, cu ochii holbaţi de uimire, nevenindu-le să creadă că se poate muri
în plină victorie.
„Nici cel mai înverşunat duşman al lui Hitler nu-i poate contesta
avantajele deja atinse de o civilizaţie reînnoită".
The Times. Londra. 24-07-1933
Locotenent-colonelul păşea aidoma unui om beat. Părul cărunt şi
rar, îi cădea pe frunte, din pometele zdrobit se scurgea un firicel de
sânge, unul din epoleţii săi aurii dispăruse, mâinile le avea legate la
spate cu sârmă ghimpată. În urma lui, de asemeni cu mâinile legate,
veneau un maior, un locotenent şi casierul unităţii.
Un grup de esesişti, cu puştile în cumpănire, îi tot zoreau pe
condamnaţi, clarul de lună poleia cu argint sinistrele capete de mort de
pe petliţe. În mijlocul pieţii se înălţa un stejar sub care fuseseră dispuse
patru scaune, soldaţi cu capetele bălăbănind de somn, scoşi de prin
izbe, formau două rânduri deşirate în jurul stejarului. Un Sturmbannführer
se adresă celor patru ofiţeri care urmau să moară:
— Laşilor! Dacă mai aveţi ceva de spus, făceţi-o la iuţeală, suntem
grăbiţi!
Locotenent-colonelul tremura precum o frunză în furtună.
— Sunt nevinovat, credeţi-mă! Nu mi-am făcut decât datoria şi toată
viaţa m-am străduit s-o fac cât mai corect!
— De bună seamă! rânji esesistul. Corect pentru tine, dar nu şi
pentru Führer! Şi tu, războinic de salon, se adresă el maiorului care-l fixa
cu privirea încărcată de ură a ochilor săi albaştri, voiai şi tu să-ţi faci
numai şi numai datoria?
— Monştrilor! şuieră maiorul. Voi, bandiţilor, sunteţi adevăraţii
duşmani ai Germaniei. Gaşcă de ucigaşi!
— Daţi-i drumul! răcni esesistul devenit livid.
Condamnaţii fură siliţi să se suie pe scaune, mâini experte
petrecură laţurile pe după grumaji, frânghiile se întinseră. Un
Oberscharführer lung de doi metri dădu, pe rând, scaunelor câte o
lovitură zdravănă, smulgându-le de sub picioarele osândiţilor, se trase
un pas îndărăt şi-şi contemplă, încântat, opera. Acest Gustav Kleinkamp
era un renumit călău care se lăuda că deţine recordul mondial în materie
de spânzurări. Era cel mai bun din comandoul de „speciali" ai