1969-Hassel-Sven General-SS

noastră.
— Ba p-a mă-ti! scrâşneşte Micuţul pregătindu-se să scoată cuiul de
siguranţă al grenadei.
— Davai! Davai! răcneşte comisarul, părându-i-se că cercetaşii nu
înaintează destul de repede.
Schiurile foşnesc pe zăpada întărită, demonii albi se apropie, ochii
le lucesc ca la vârcolaci. Simţindu-mi încordarea, Legionarul mă strânge
de mână. Noroc că am înlocuit vechea mea puşcă mitralieră cu o alta,
model nou, paraşutată acum câteva zile.
Un foc de armă curmă tăcerea. Comisarul îşi încleştează mâinile pe
piept şi se prăbuşeşte. E unul dintre ai noştri care nu s-a mai putut
stăpâni şi a tras. Din fericire, eficace. Fluierul strident al generalului.
Detunături, explozii... Un tăvălug de foc se rostogoleşte peste stepa
îngheţată. Cad crenguţe retezate de gloanţe, zăpada parcă fierbe.
Fantomele au dispărut ca prin vrajă. Pe întinsul câmpiei, şase cadavre. În
rest, pustiu. Nici un zgomot. Dar, de o parte şi de alta a invizibilei linii de
demarcaţie, stau pitiţi oameni care n-au alt ţel decât să se omoare între
ei.
— Oberfeldwebel Beier, şopteşte locotenentul de geniu, ia-ţi băieţii,
furişaţi-vă în pădure şi încercaţi să cădeţi în spatele enkavediştilor. Noi
vă acoperim Ordinul generalului: nu scapă viu nici unul, nu se iau
prizonieri.
— Mereu noi, bombăne Porta. De ce trebuie să asigurăm într-una
retragerea lui Adolf? Ai zice că fără noi, tot frontul s-ar fi dus în aia a măsi!
— Mon ami, ai şi de data asta dreptate, îl sprijină Legionarul, vârându-şi
pumnalul în carâmbul cizmei.
— Gura, şi daţi-i drumul! ne îmboldeşte Bătrânul.
Am traversat aproape toată păduricea fără să dăm de inamic.
— Sunt ascunşi uite acolo, zice deodată Micuţul, arătându-ne nişte
tufişuri dese. Am auzit un Ivan slobozind un pârţ.
Ne furişăm, printr-o largă mişcare de învăluire, în spatele sovieticilor
care se aşteptau să apărem de undeva, din faţa lor. Porta e primul care
se năpusteşte spre tufişuri şi, cu o lovitură de lopată, decapitează pe
unul.
— Allah el Akbar! răcneşte Legionarul. Trăiască moartea!
Atacul nostru e atât de neaşteptat, încât enkavediştii rămân ca
paralizaţi. Ucidem fără milă, aşa cum ar fi făcut-o şi ei cu noi. Doi
cercetaşi ridică mâinile. Ochi mongoloizi, feţe late, cerând îndurare.
— N-am ce-ţi face, tovarişci! E război!
Pumnalul Legionarului scânteie, două trupuri în halate albe se
prăbuşesc la pământ.
Mare bucurie pe Micuţul care şi-a adjudecat nouă dinţi cu coroane
de aur şi flutură triumfător pe sub nas lui Porta săculeţul din piele în
care-şi ţine oribila pradă. Porta e de-a dreptul revoltat; aşa e întotdeauna
când discipolul îl depăşeşte pe maestru! Săculeţul dispare într-un
buzunar ascuns al vestonului huidumei, şi vai de cel care ar încerca să-l
extragă de acolo!
La orizont, zorii zilei se iţesc sub forma unei panglici cenuşii şi înguste
întinse peste negrul ameninţător al pădurii. Din spatele ei, soarele
ţâşneşte, incendiind pustiul de gheaţă. Discul învăpăiat se înalţă
maiestos, cerul se limpezeşte, invadat de o albăstreală diafană la
început, apoi tot mai intensă. Spectacolul e atât de frumos încât, pentru