1969-Hassel-Sven General-SS

— Ia-le, mareşal al Prusiei. Un hap nemaipomenit pentru dureri de
cap.
— Cretinule! mârâie Heide.
Târâş prin zăpadă, protejaţi de ninsoare, grupele noastre de
comando ajung nestingherite la marginea satului. Atacul urmează a fi
simultan, din mai multe direcţii, cât mai brutal cu putinţă. Elementul
surpriză trebuie exploatat la maximum.
Aşa se şi întâmplă. Grenadele explodează, un sergent aruncă
petarde fumigene, detunăturile se succed într-o cadenţă infernală,
izbucnesc primele incendii. Ajungem şi-n curtea colhozului, acolo unde-i
staulul cu prizonieri. Adăpostit după o combină Mac Cormick, pesemne
un dar al S.U.A, acest minunat stat, binefăcător al comunismului, trag cu
puşca-mitralieră în tot ce mişcă. Camioanele cu muniţii încep să sară în
aer, jerbele de flăcări se înalţă vroind, pentru ce se întâmplă, chiar şi
expresia „apocaliptic" e prea slabă.
— Sfinte Dumnezeule! exclamă locotenentul, tocmai eliberat,
pulverizaţi tot satul!
— E praful lor de puşcă, da-i de bună calitate! face Micuţul, scoţând
cuiul de siguranţă al grenadei.
Incendiul se propagă, izbele din bârne uscate ard precum torţele,
noi galopăm prin zăpadă către pădurea salvatoare, avându-l pe Ausberg
în mijlocul nostru. Generalul are arsuri pe faţă, din fericire uşoare.
Pierderile noastre se cifrează la 14 morţi şi 9 răniţi dintre care 7 grav. Pe
aceştia suntem nevoiţi să-i abandonăm, lăsându-le niscaiva provizii şi
armele pentru eventualitatea că ar prefera sinuciderea. Oricum, n-ar fi
rezistat nici unei ore de marş. De şters, trebuie s-o ştergem la iuţeală,
exploziile şi incendiul vor alarma, cu siguranţă, alte unităţi sovietice
aflate prin zonă.
Undeva, departe în faţa noastră, curge Doneţul. „Dincolo de el nu
mai facem un pas" am hotărât noi, dar la fel s-a spus şi când mergeam
spre Don şi de atunci nu facem decât să-l urmăm pe neobositul general
Ausberg.
Ce-i drept, mârâim, ordinele sunt executate cu o încetineală
provocatoare, ba un soldat a fost cât pe aici să-l cârpească pe
locotenentul genist. Atunci, strident şi neînduplecat, a răsunat fluierul
generalului SS. El unul ştia cum poate fi restabilită disciplina. Nemţii sunt
un popor de sclavi, care nu ştie altceva decât să se supună fluierului şi
răcnetului. Un superior nu poate exista fără fluier, acel fluier din metal
strălucitor, cu bilă înăuntru, atârnat de un şiret, iar şiretul e musai să
depăşească niţel marginea buzunarului de la piept, pentru ca mocofanul
de rând să ştie că are de-a face cu un şef. Mai mare sau mai mic, asta nu
are importanţă; principalul e să fii şef!
Un fluier cu biluţă e apt să scoale o armată întreagă din pat; el a
expediat la moarte generaţii după generaţii. Neamţ care să nu asculte
de fluier nu există; până şi în creşe, dispoziţiile supraveghetoarelor, tot
cu fluierul se dau. Instrucţia militară se face cu fluierul, circulaţia e dirijată
cu fluierul şi fără fluier Germania ar fi pierdută. Diverşii învingători
le-au putut confisca nemţilor uniformele şi armele, i-au putut
îngenunchia şi face să verse lacrimi de sânge, dar fluierul cu biluţă a
ridicat, de fiecare dată, acest popor în picioare!
Nici răcnetele nu-s mai prejos. În Polonia, pe când eram în
regimentul 7 cavalerie, am atacat cuiburile de mitraliere şarjând cu sabia
ca pe timpul lui Friederich cel Mare pentru că majurul Braun răcnea; într-