1969-Hassel-Sven General-SS

— Ordinul e anulat. Intraţi în dispozitivul de aici. Vi se vor indica
poziţiile.
— Dezolat, stimate camarad, dar am ordin să mă regrupez în cotul
Donului şi mă supun ordinului.
Cu o mişcare scurtă, maiorul aduse ţeava pistolului-mitralieră în
dreapta pieptului locotenentului care voia să execute alte ordine decât
cele date de el:
— Ocupi poziţie aici, altminteri te spânzur ca dezertor! Mă aflu în
subordonarea directă a O.B.-ului.
Locotenentul păli, ifosele îi dispăru şi se dădu încet jos din şeniletă.
— Helmer, arată locotenentului ce sector urmează să ocupe!
comandă, dispreţuitor, maiorul.
— Camarade, bolborosi locotenentul, trebuie să înţelegeţi..
— Înţeleg totul de minune. Organizaţi-vă poziţiile înainte de a
ajunge sub şenilele vreunui T-34. Din cotul Donului nu se mai poate ieşi!
Timp de şase ceasuri n-am făcut decât să stăvilim puhoiul celor care
încercau să scape din cazanul Stalingradului. Aparţineau celor mai
diverse unităţi, dar cu toţii n-aveau decât un singur gând: să fie cât mai
departe de blindatele sovietice care spărgeau breşă după breşă, de infanteria
siberiană care ataca la baionetă. Opriţi, unii ameninţau cu toate
fulgerele cerului, răcneau: „Misiune specială!", alţii implorau, dar poliţia
militară nu cunoştea mila. Ordinele, hârtiile, documentele, totul era de
prisos, iar dacă vreunul făcea prea mult scandal, îl aştepta şanţul...
După acest răstimp, maiorul ne-a permis să plecăm, nu pentru că lar
fi înduioşat soarta noastră, ci pentru că am izbutit să-l convingem că,
spre deosebire de ceilalţi clienţi ai lui, noi nu vrem să fugim din
Stalingrad, ci, dimpotrivă, să ne întoarcem acolo.
Vesel şi nepăsător, Porta fluiera un cântecel în timp ce maşina
gonea pe şoseaua ce duce la Kuperossnoie. Frigul era atroce şi
somnolam, cu mantaua-n cap, apărându-mă cum puteam de viscolul
care se stârnise. De două ori ne-am şi înzăpezit şi a fost nevoie să
punem mâna pe lopeţi. Pe drum, nici o ţipenie de om, iar troienele erau
pe alocuri atât de înalte încât depăşeau stâlpii de telegraf.
La un moment dat, când mai era o bună bucată de drum până la
Kuperossnoie, am dat peste o coloană de cavalerie. Caii nechezau,
copitele lunecau pe polei.
— De unde or fi apărut şi bidiviii ăştia? întrebă, nedumerit, Porta. Te
apucă foamea când vezi atâtea biftecuri vii. Eu unul, mă-nnebunesc
după carnea de cal.
Animalele abureau, răspândind un miros puternic de piele udă.
După cavalerie, apărură obuzierele înălţând spre norii buhăiţi de zăpadă,
ţevile lor scurte şi groase. Urmă o coloană de genişti, cu buldozere şi
escavatoare. Toată această omenire se scurgea, bizar, în direcţia din
care veneam.
— Să vezi şi să nu crezi! Ni se trimit întăriri! exclamă Porta. Ai văzut
materialul? Nou-nouţ. Parc-ar fi români.
Timp de vreo două ceasuri am tot mers în paralel cu coloanele ce se
îndreptau spre vest, ba Porta s-a mai şi salutat cu o subunitate de
schiori. Brusc însă, a pus o asemenea frână că era cât pe aici să mă
svârle peste parbriz.
— Te-ai ţicnit! am zbierat eu, cramponându-mă de tabloul de bord.
În mijlocul drumului stătea un ofiţer cu două steguleţe pentru reglarea
circulaţiei. Porta răsuci, disperat, volanul, făcu un derapaj controlat şi