1969-Hassel-Sven General-SS

„STALINGRAD, GROAPĂ COMUNĂ! ÎN FIECARE MINUT MOARE CÂTE
UN SOLDAT GERMAN!". Acul secundarului înaintează pe cadran, ronţăie
din timp şi groapa comună a Stalingradului mai înghite un soldat
german.
Până una, alta, eram vii dar crăpam de foame. La un moment dat, îl
văd pe Porta înşfăcând o puşcă rusească, dintr-acelea cu baioneta
pliabilă, îndesând sub braţ un sac de iută, făcându-i semn Micuţului şi
dispărând pe tăcute în „ţara nimănui" răscolită de explozii. Destul de
vicleni ca să scape de vigilenţa jandarmilor, gata oricând să te pună la
zid, reveneau regulat cu câte ceva de mâncare în sacul lor. De cele mai
multe ori erau oase de cal, uneori chiar niţel putrede, dar dacă ştii cum
să le prepari, iese o zeamă care te ajută să supravieţuieşti. Într-o noapte,
s-au întors cu 36 de cutii de conserve şi o jumătate de raţă friptă, totul
şterpelit de la rusnaci. Sigur, nici prin gând nu le trecuse să scotocească
în cămara lui Ivan, a fost o pură întâmplare, dar crăpelniţa asta ne-a
costat doi morţi — de indigestie în cazul de faţă!
— Ce ţi-e şi cu viaţa asta! se pornise atunci Porta pe filozofat. Ori îţi
dai duhul că n-ai avut ce băga în burtă, ori te duci pe copcă pentru că ai
băgat prea mult!
Buncărul nostru se cutremura sub cumplitul tir al artileriei sovietice,
de-a lungul întregului front de pe Volga, moartea mătura poziţiile
germane. Vulcan în plină erupţie, cota 102 se volatiliza scuipând flăcări
şi vălătuci de fum. Cei ce nu-şi găsiseră un adăpost solid, se prefăceau în
frunze moarte. Majoritatea mureau asfixiaţi de suflu, alţii părăseau
tranşeele, delirând şi clătinându-se de parcă ar fi fost beţi criţă, alţii îşi
pierdeau direct minţile şi-i vedeai, în lungile lor mantale verzi-cenuşii,
alergând de colo până colo şi râzând ca bezmeticii.
Nu mai eram un regiment, poate doar o companie, un ultim deşeu
al frontului, amestec haotic de ostaşi din toate armele.
De puţin timp ni se alăturase chiar şi un Unterscharführer SS. În
prima zi, istovit, se prăbuşise pe patul lui Porta, ceea ce l-a înfuriat la
culme pe acesta din urmă. Patul era proprietatea sa personală, îl găsise
într-o vilă abandonată şi, de atunci, îl căram mereu după noi. Uneori,
Porta îl închiria cu ora.
— Tăticu, ăsta-i patul meu şi nu-mi amintesc să ţi-l fi închiriat!
Micuţule, ia fă-i vânt!
Esesistul, pe care colosul nostru îl înşfăcase ca pe un fulg, zbură
instantaneu pe podea. Mai apucă să arunce o privire furibundă şi adormi
imediat, făcut colac, dar cu pistolul la îndemână.
Pe neaşteptate, uşa adăpostului nostru fu dată de perete cu un
picior zdravăn şi în prag îşi făcu apariţia un general. Un general SS, într-o
manta de piele, cu pistolul-mitralieră de gât. Faţa i se învineţise de frig.
Crăcănat în mijlocul buncărului, el ne fixă pe rând, dădu un şut unei căşti
care zăcea pe jos, expediind-o în capul cine ştie cărui nenorocit.
— Alo! Bandă de neisprăviţi! Doar nu vă închipuiţi că viaţa-i veşnică
şi că o să trăiţi pân'la nemurire? Care-i cel mai vechi în grad aici?
— Eu sunt, Brigadeführer! Oberfeldwebelul Beier din regimentul 27
Panzer, se prezentă Bătrânul. Efectiv: 1 Oberfeldwebel, 7 gradaţi, 43 de
oameni de trupă. Armament: un aruncător de grenade, două mitraliere,
6 puşti-mitralieră, un aruncător de flăcări. Muniţia, necunoscută.
— Nu cunoşti, deci, de câtă muniţie dispui, când lucrul ăsta ar trebui
să-l ştii şi visând? Şi, fără să mai aştepte răspunsul Bătrânului, generalul
continuă: Cum se face că vă aflaţi tocmai aici? Unde-i regimentul vostru?