1969-Hassel-Sven General-SS

pentru Franţa. Chiar şi aici, la Stalingrad. Convingerea lui e, că luptând
aici, ferim Franţa de hoardele bolşevice. Mutra lui e sinistră: în afara
uriaşei cicatrici care o brăsdează, mai are nişte tatuaje şi nişte simboluri
kabyle, başca grenada cu şapte limbi de flăcări, sigla Legiunii Străine.
Acum, de pildă, în timp ce noi, ceilalţi zăcem, indiferenţi la tot şi toate, el
s-a şi apucat să demonteze şi să ungă puşca sa mitralieră.
— Sus! comandă generalul. Vă închipuiţi cumva că războiul s-a
terminat? Cât despre părăsirea poziţiei, pentru asta veţi plăti scump!
A uitat că şi el a şters-o, la fel ca noi, dar e general şi, în asemenea
cazuri, lucrurile stau altfel!
Motoarele tancurilor au dispărut, înghiţite definitiv de vâjâitul
furtunii.
— Încolonarea! Comandanţii de plutoane, la mine!
— Caută-i în groapa comună, băi căcănar cu lampasuri!
Alb la faţă de furie, generalul SS s-a repezit în coloana pe care începusem
s-o formăm, vrând să afle care-i nemernicul. Răspunsul a fost un
hohote batjocoritor de râs. De-a dreptul turbat, generalul l-a înşfăcat pe
Micuţul de gulerul mantalei.
— Tu ai strigat, nu-i aşa? Ţeava pistolului-mitralieră îi intrase huidumei
în burtă. Răspunde, că te curăţ când ajung la trei! Unu... doi...
Nebun de legat.
În acel moment, din rânduri s-a desprins un subofiţer de infanterie,
cu capul şi gâtul înfăşurate într-un pansament însângerat şi cu uniforma
zdrenţuită. Una din mâini îi era arsă până la os. Unicul supravieţuitor al
unui pluton nimicit de sovietici cu aruncătoarele de flăcări.
— Eu am strigat, general de brigadă! Şi mai adaug: eşti un asasin,
la fel ca toţi generalii de la Stalingrad!
O palmă năprasnică peste gură; subofiţerul rănit se prăbuşeşte,
căutând, cu mâna rămasă teafără, tocul pistolului. Înainte de a fi izbutit
să-l scoată, rafala generalului îi sfarămă ţeasta.
— De tine o să mă ocup mai târziu! îi spune el Micuţului. Mă calci pe
nervi cam demult! Vezi-ţi de treabă, c-o păţeşti ca răzvrătitul ăsta! Ia cu
tine un voluntar şi vedeţi dacă pe poziţii a mai rămas careva. Ne regăsim
la Gumrak. Şi să nu-ţi închipui c-am să înghit orice baliverne. Căraţi-vă!
— Tu te oferi voluntar! îmi spune Micuţul.
— Ba nu mă ofer deloc! Un voluntar e un voluntar!
— Atunci, îţi ordon să fii voluntar! Trag nădejde că n-ai chef să atârni
de o cracă pentru neexecutare de ordin?
Din câţiva paşi, ticălosul e lângă general, raportându-i că m-am
oferit voluntar. O să mi-o plătească, mă jur pe ce am mai scump!
— Să-mi aduceţi şi patul! porunceşte Porta. E acolo unde l-am dosit,
dar în, graba în care am şters putina, am uitat de el.
— O să-l aduc dacă vreau, i-a replicat, cu morgă, malacul. Voi, ăştia,
berlinezii, vă ţineţi curul atât de sus, încât v-aţi putea căca direct în
cutiile de scrisori de pe stradă! Dar aici unde ne aflăm, ar fi cazul să-l
lăsaţi mai jos!
— Măi boule, Berlinul înseamnă însăşi Germania! Voi, tu şi cei care
vin din văgăuna ta, sunteţi încă în epoca de piatră! Habar n-aveţi ce-i aia
o operă!
— Ba să mă ierţi! s-a răţoit imediat Micuţul. Ştiu şi chiar foarte bine!
N-am ridicat şi coborât, seri de-a rândul, păduri de carton?
— Acolo unde făceai tu treaba asta nu era operă, ci un şantan
împuţit pentru curve şi troglodiţi! Bun, fie şi aşa! Nu-mi aduce patul că