1969-Hassel-Sven General-SS

apoi îşi regăseşte echilibrul, încetineşte şi, pentru o clipă, primejdia pare
evitată. Deodată însă, un scrâşnet sinistru: câţiva colţari au cedat şi cu
viteză dementă ne îndreptăm către moarte.
— Dumnezeule! geme Bătrânul încleştându-şi mâinile pe bara de
sprijin.
Noii veniţi n-au înţeles încă nimic. Ce ştiu ei de partizani, de minele
lor? Noi, ăştia hârşiţii, ne pregătim să sărim; mai bine să-ţi rupi o mână
ori un picior decât să fii sfârtecat de maşinăriile astea drăceşti.
— Săriţi! răcneşte, peste umăr, Porta.
Recruţii însă nu îndrăznesc, viteza-i prea mare. Habar n-au că a te
ciocni cu o mină e moarte sigură; porcăriile astea pot smulge până şi
pântecul de oţel al unui „Tiger" de 60 de tone. Noaptea, în straiele lor de
ţărani, partizanii sapă o groapă în gheaţa care acoperă drumul, depun
mina şi toarnă deasupra apă care se solidifică instantaneu. Numai un
vulpoi bătrân precum Porta poate ghici mortala capcană.
— Sări! zbiară Porta, îmbrâncindu-l pe cel mai apropiat dintre
recruţi.
Heide sare şi dispare într-un troian de zăpadă; Micuţul aruncă peste
bord doi tineri, după care se azvârle şi el afară din sanie. Porta încearcă
să frâneze, băgând în marşarier... un nou scrâşnet sinistru.
— Aviaţie inamică! răcneşte Bătrânul.
Acum da, comanda asta e pe înţelesul bobocilor, le-a fost bine
vârâtă-n cap, cu picioare-n fund, în timpul instrucţiei de la cazarmă: cât
ai clipi din ochi, s-au şi împrăştiat în decor. Aterizez cu capul la doi
centimetri de un stâlp de telegraf. N-a lipsit mult să-mi fac ţeasta zob. În
asemenea situaţii, nimic nu egalează o cască de oţel, numai că demult
nu mai purtăm aşa ceva. Sunt stânjenitoare, te împiedică să vezi şi să
auzi, două lucruri capitale pe front.
Sania continuă să lunece spre mină, dar, în ultimul moment, Porta
izbuteşte s-o evite printr-un incredibil viraj.
— Mina! zbierăm noi încercând să-l prevenim pe Barcelona care
soseşte din urmă cu cea de a doua sanie.
Prea târziu! Sania face un tonou şi vine de-a latul peste mină. Un
gheizer de flăcări... până şi zăpada pare să ardă... trupuri răspândite
peste tot! Iată însă că apare şi cea de a treia sanie, cea cu muniţii.
Colţarii frânelor se înfig în gheaţă, vehiculul se răsuceşte în jurul propriei
axe, zboară peste rambleul de zăpadă, se dă peste cap de câteva ori şi
explodează. Locotenentul Wenke e proiectat în văzduh aidoma unei torţe
vii, ne repezim după el, dar când ajungem la locul căderii, comandantul
nostru e de acum o mumie carbonizată.
Norul de fum şi zăpadă stârnit de explozie se împrăştie încetişor;
pretutindeni, numai resturi sângerânde amestecate cu fiare răsucite.
Barcelona zace ceva mai încolo, pe câmp, cu pieptul sfârtecat şi
uniforma zdrenţuită. Îl pansăm de bine, de rău şi-l aducem pe drum unde
sanitarii se zbat cu bandajul răniţilor. Sub resturile saniei, strivit pe
jumătate, artificierul-şef respiră încă, înspăimântător la vedere.
— Stăpâne din ceruri, imploră Bătrânul, fă-l să moară mai iute!
Încremeniţi, privim ceea ce cu câteva clipe în urmă mai fusese o
faţă omenească, faţa unui băiat de douăzeci şi cinci de ani: nasul şi
urechile au dispărut, gura e o gaură neagră, limba a fost smulsă, unul
din ochi spânzură reţinut doar de nerv, dinţii, câţi au rămas, rânjesc
sinistru. Cutremurat, Gregor dă să scoată pistolul, însă Bătrânul îl înşfacă
de mână.