1969-Hassel-Sven General-SS

special". Termenul e bine cunoscut; sună mai bine, mai eufemistic, decât
„veţi fi împuşcaţi". Suntem împinşi cu brutalitate într-o maşină de teren,
marca „Willys — Jeep". În faţă lângă şofer, se instalează un sergent cu
mustaţă căruntă, lăsată pe oală; mare lucru să nu fi făcut parte din
jandarmeria ţaristă! Regimurile se schimbă, poliţiştii rămân.
Lângă noi, pe bancheta din spate, s-a instalat un alt sergent, cu
pistolul-mitralieră aţintit spre noi. Fumează fără întrerupere, dar nu acea
împuţită tocătură de frunze, nervuri şi rădăcini, numită „mahorcă" a
cărei duhoare o simţi de la kilometri, ci adevărate papiroşi, marca „Kazbek",
un sfert tutun, trei sferturi muştiucul din carton.
Pentru noi e limpede că soarta noastră se va regla chiar la noapte:
vom fi împuşcaţi pentru crima de neiertat de a fi străpuns încercuirea de
la Stalingrad. Dacă s-ar afla că nişte prăpădiţi de soldaţi germani, dar în
uniformă şi păstrându-şi armele, au izbutit să spargă cercul de foc,
considerat impenetrabil, al pungii de la Stalingrad şi au ajuns până unde
au ajuns, prestigiul multor galonaţi ar fi grav compromis; or, lor ştabilor
nu le-a plăcut niciodată să-şi piardă faţa!
Vântul ne biciue obrajii, buzele sângerează crăpate de ger. Motorul
duduie regulat. Nimeni nu scoate o vorbă. Rulăm când pe şosea, când pe
drumuri de ţară. Spre nord-vest, o lumină roşiatică pâlpâie la linia
orizontului şi, când sporind, când stingându-se, ajunge până la noi
tunetul canonadei. E limpede, ne apropiem de front!
Acum, Willys-ul s-a angajat din nou pe un drum de ţară, şerpuind
printr-una din nenumăratele păduri ruseşti. Sergentul de lângă noi
moţăie, capul i se bălăbăne când într-o parte, când în alta, mâinile nu
mai sunt încleştate pe „balalaică", abandonată în poală. Schimb o privire
rapidă cu Gregor. Acum, ori niciodată! Spre norocul nostru, maşina
tresaltă dând de un hop, pistolul-mitralieră lunecă din poală. Gregor îl
înhaţă fulgerător, văd cum ţâşnesc flăcări din ţeava ascunsă în manşonul
ei perforat de răcire, rafala e lungă, lungă...
Şoferul e aproape decapitat de rama metalică a parbrizului, cei doi
sergenţi, ucişi pe loc, pierd sânge prin nenumărate răni, maşina
derapează, se izbeşte de un copac şi încremeneşte acolo, eu şi cu
Gregor ne trezim în zăpadă, poate proiectaţi de şoc, poate salvaţi de un
reflex de vechi tanchişti.
Dinspre şoseaua pe care am părăsit-o adineaori ca să ne angajăm
pe acest drum forestier ne parvine duduit de motoare. Trebuie s-o
ştergem cât mai repede, fiindcă dacă suntem prinşi, s-a zis cu noi!
Gregor culege cele două pistoale-mitralieră şi, după o clipă de ezitare, şi
căciulile cu steluţă roşie ale celor doi sergenţi. Din fericire, nici una n-are
sânge pe ea.
— Dacă Ivan ne prinde cu căciulile astea, ne ciuruie cât ai zice
peşte.
— Cu sau fără ele, dacă ne prinde, să ne facem cruce. Până atunci
însă, măcar o să ne ţină cald la urechi.
O luăm la goană, fără să ne pese de crengile care ne şfichiuesc
obrajii, obsedaţi de un singur gând: să ajungem cât mai departe de cele
trei cadavre însângerate şi de defuncta maşină.
Înaintea noastră se întinde şoseaua care duce la Harkov, apoi mai
departe, spre Moscova. Bubuitul canonadei se aude şi mai distinct, lungi
limbi de foc brăzdează cerul, pesemne că acolo iadul şi-a deschis larg
porţile, lăsând cale liberă miilor de suflete ce se îmbulzesc în faţa lor. Pe
şosea, interminabile coloane de camioane se îndreaptă spre apus,