1969-Hassel-Sven General-SS

mann. Vom porni la atac. Vă cer eu, vă cere Istoria să cădeţi toţi până la
unul ca nişte adevăraţi eroi germani ce sunteţi!
— La ordinul dumneavoastră, domnule general! răcni locotenentul,
bombându-şi, trufaş, pieptul.
Cu o superbă nepăsare, generalii păşeau acum prin „ţara nimănui".
— Ţicniţi de-a binelea! bombăni Porta. Ce, nu ştiu câţi trăgători de
elită mişună pe aici? Stau în ascunzătorile lor şi de-abia aşteaptă să le
pice careva în cătare.
Generalul von Hartmann luă în cumpănire puşca pe care, până
atunci, o purtase, vânătoreşte, atârnată de umăr. Chipul său aspru nu
trăda nici cea mai mică tulburare. Peste tot vedeai iţindu-se, precaute,
capetele soldaţilor. Spectacolul nu era dintre cele banale: nişte generali
în linia-ntâi!
— Adăpostiţi-vă! ordonă generalul. Acum e rândul nostru!
Despiedică puşca şi trase din picioare. Un sovietic sări în sus ca un
iepure, apoi se prăbuşi. În cinci minute, cu o obişnuită puşcă
soldăţească, generalul von Hartmann nimeri ţinta de cinci ori.
— Bravo! comentă Porta ca bun cunoscător ce era. Habar n-aveam
că Ştabii trag atât de bine cu arme de răcani!
În rând cu von Hartmann, înaintau generalul Pfeffer şi generalul
Wultz, comandantul artileriei. Trăgeau imediat ce vedeau mişcând ceva.
Ba Wultz izbucni chiar în râs, doborând un soldat sovietic.
În jurul lor zăpada prinse să se spulbere sub gloanţe. Ei păreau că
nici nu observă, şi-şi comentau, calmi, loviturile ca la o vânătoare
oarecare, Von Hartmann avea de acum 26 de victime la activ, Wultz — 9,
Pfeffer deţinea recordul cu 31.
De mai bine de o lună, radioul ne împuia capul cu faptul că, aici,
generalii luptă cot la cot cu soldaţii. Să mori de râs, nu alta! Şi, uite, că,
gogoriţele propagandei se adevereau... Ce chestie!
Cu un geamăt, generalul von Hartmann căzu primul. Izbuti, cu greu,
să se salte puţin şi, sprijinind patul armei de coapsă, mai slobozi un glonţ
nimerind şi de astă dată. În secunda imediat următoare, o grenadă
exploda, azvârlindu-l îndărăt şi lăsându-l inert, muşuroi cenuşiu pe albul
zăpezii.
Generalul Pfeffer se prăbuşi ca trăznit, cu capul pe taluzul tranşeei
de care reuşise, totuşi, să se apropie. Cascheta cu frunze aurite de stejar
pe vizieră se rostogoli cât colo şi un rusnac o culese cu vârful baionetei;
n-ai în fiecare zi baftă să te pricopseşti cu o caschetă de general! Wultz
zăcea grav rănit şi soldatul Borch s-a ales cu un glonte în picior
încercând să-l aducă în liniile noastre. Locotenentul Keit a făcut apel la
doi voluntari ca să recupereze cadavrele celorlalţi doi generali, dar
amatori nu s-au găsit. La ce bun să-ţi rişti viaţa pentru un ştab mort!
Erau hăt departe vremurile când figura asta mai ţinea; acum, ne durea-n
cot dacă alţi deştepţi ne tratau de laşi. Deci, locotenentul şi un sergent sau
dus ei după trupurile generalilor. Sergentul a încasat un glonţ drept în
scăfârlie şi aşa s-a încheiat bâlciul. Noaptea târziu, i-am recuperat totuşi.
În zori, s-a produs şi atacul de care ne vorbiseră parlamentarii.
Tancurile T-34, năpustindu-se în masă, pulverizară poziţiile noastre.
În urma blindatelor, urmau valuri, valuri de infanterişti cu baioneta la
ţeavă, împroşcându-ne din fugă cu foc de arme automate. Din Divizia a
16-a Panzer, unica supravieţuitoare a Corpului 4 armată, nu mai rămaseră
decât elemente răzleţe, scărmănate şi ele rău de tot. Iar ruşii se
revărsau şi se tot revărsau peste linia de cale ferată.