1969-Hassel-Sven General-SS

Îngheţaţi şi furioşi, ne-am îmbarcat în săniile noastre cu motor.
Trebuia să atingem linia frontului înainte de ora 11, adică înainte ca
artileria rusă să înceapă să tune. Măgarii ăia sunt atât de exacţi încât îţi
poţi potrivi ceasul după ei şi chiar mergând foarte repede e nevoie de
timp ca să străbaţi localităţile Selvanovo şi Serafimovici. O mică
neatenţie şi hop! te-ai şi trezit în poziţiile sovieticilor. S-a întâmplat odată
cu o sanie care, lansată cu 120 de kilometri pe oră, degeaba a frânat can
ceasul morţii că tot a traversat şi liniile nemţeşti, şi cele ruseşti.
— Mişcaţi-vă odată, tăntălăilor! răcneşte Bătrânul la recruţii
îngheţaţi şi rupţi de oboseală care se căţăra cu greu în săniile blindate.
Câte 35 de oameni per sanie. Locotenentul Wenk urcă în cea care
transportă muniţii. E unul de-ai noştri, un adevărat ofiţer de front. Sania
cu muniţii e a treia din coloană, locul cel mai puţin expus în cazul unor
mine plasate de partizani.
Porta e în prima sanie. Are un instinct de cobră când e vorba de
ceva ascuns sub pământ, simte, pur şi simplu, minele. Alături de el, pe
locul din faţă, s-a instalat Micuţul, cu mitraliera fixată de parbriz şi o
grămadă de grenade la îndemână. Barcelona şi cu mine ne aşezăm în
spatele lor, având M.G.-ul aţintit spre cer, căci se întâmplă adesea ca, pe
traseu, să fim atacaţi de vânătoarea sovietică.
— Înainte! comandă locotenentul Wenke. Păstraţi distanţele între
sănii!
Coloana demarează făcând să vibreze întregul sat, tălpile scrâşnesc
pe solul inegal, oamenii se agaţă de barele laterale. Porta conduce ca un
dement. Sania, cântărind trei tone, urcă precum un bolid panta primei
coline, decolează ajunsă în vârful ei şi recade după câţiva zeci de metri
de ceea ce s-ar putea numi zbor. Suntem la jumătatea distanţei până la
următorul deal, dar ne cramponăm de pe acum de locurile noastre,
îngroziţi de ce ne aşteaptă.
— Ţineţi-vă bine, netoţilor! răcneşte Porta încleştându-se de volan.
Sania sare în sus, tanghează, se prăvale. Porta abia izbuteşte s-o
stăpânească.
— E ultima oară când mă mai sui cu tine, Idiotule! urlă, înfricoşat,
Heide.
— Cu atât mai bine! îi strigă Porta şi, clătindu-şi gura cu o sorbitură
de vodcă o scuipă în aşa fel încât vântul vitezei să ducă stropii drept în
mutra lui Heide.
Ni se distribuiseră raţii suplimentare de vodcă, câte o jumătate de
litru de fiecare, dar cum era şi firesc, Porta se învârtise de o raţie triplă.
Ştie atât de multe lucruri despre fiecare, încât e temut mai rău decât
ciuma, lucru de care profităm cu toţii, noi, cei din gaşca lui.
— Încotro mergem? întreabă un foarte tânăr subofiţer, proaspăt ieşit
de pe băncile şcolii.
— La război, mon ami, îi răspunde, zeflemitor, Legionarul. Pe calea
cea bună către o cruce de fier... sau una de lemn.
— Ştiu asta, se oţărăşte subofiţerul. Dar unde anume?
— Ai s-o afli cât de curând şi-atunci o să strângi bucile atât de tare
că nici acul n-o să treacă printre ele.
— Nu mă tem de laşii ăia de bolşevici. Sunt un războinic naţionalsocialist.
— Bine, bine, aşteaptă numai niţel. Ivan e cu totul altfel decât vi s-a
spus la cazarmă.
Dacă nu-s incidente pe drum, e nevoie de circa patru ore ca să