1969-Hassel-Sven General-SS

oscoii. Într-adevăr, ce viaţă!
*
Câteva ceasuri mai încolo. O colibă din crengi. Înăuntru, trei bărbaţi
echipaţi în oribila costumaţie a partizanilor din mlaştini. Şi-au tras de pe
faţă cagulele verzi, vodca se revarsă gârlă şi sunt atât de beţi încât nici
măcar nu ne-au auzit apropiindu-ne.
Gâtuiţi cu lanţurile noastre din corzi de oţel, partizanii sunt azvârliţi
pe tăcute în mlaştină. În afară de ei însă, bordeiul mai conţine şi nişte
lăzi: muniţii, arme, vodcă şi peşte uscat la vânt. E o adevărată desfătare
peştele ăsta uscat rusesc!
Noaptea o petrecem în colibă, o noapte de odihnă şi de vodcuială. A
doua zi, atingem podul. E un pod gigantic, mai mare şi mai înalt decât
toate podurile văzute până acum.
La mijlocul lui, lângă gheretă, sentinela veghează, fumând, cu
pistolul mitralieră aşezat pe balustradă. Peste tot plase de camuflaj.
Când am ajuns, tocmai se scurgea pe el o lungă coloană de camioane,
urmată de o companie de T-34. Impecabilă ca ţinută cât timp treceau
unităţile, sentinela revenea, odată ele dispărute, la atitudinea leneşă şi
indolentă de dinainte. Ca şi nouă, puţin îi păsa de război şi, în acest
moment, visa probabil la satul de baştină. Mirosul mahorcii, tocătura aia
de frunze şi nervuri de tutun, ajungea până la noi. Era un bărbat trecut
de prima tinereţe, cu o mustaţă groasă şi tristă, lăsată pe oală; în colţul
gurii o ţigară grosolan răsucită, pe cap, o căciulă de blană cu clape, dar
bluza kaki de uniformă, era de vară, descheiată la guler. De tot hazul
ţinuta asta a lui!
— Le lipseşte, pesemne, echipamentul de iarnă, comentă Micuţul.
Ca şi la noi. Dacă te-ai procopsit cu o căciulă, atunci mulţumeşte-te în
rest cu o tunică de vară, iar dacă ţi s-a dat o manta, poartă-ţi fericit
boneta chiar dacă crapă pietrele de ger!
Aşteptăm întunericul ca să ne strecurăm sub pod în vederea
instalării calupurilor de T.N.T. Legionarul se caţără, mai abitir ca o
maimuţă, pe pilonii de beton, Gregor şi Heide întind cablurile electrice,
Porta şi cu Micuţul se ceartă ca chiorii pentru dreptul de a acţiona
detonatorul.
Pe pod trece o nouă coloană, precedată de data asta de un jeep cu
fanion roşu. Transport de muniţii.
— Of, de-am fi fost gata, oftează Porta. Ce mai foc de artificii!
— Tâmpenii! îl repede Bătrânul. Odată cu ei, se alegea şi din noi
praful şi pulberea!
În zori, totul era gata şi, iată că apare o nouă coloană.
— Cum ajung la mijlocul podului, cum îi trimit la toţi dracii! rânjeşte
Micuţul, frecându-şi mâinile.
— Zât! îl stopează Bătrânul. Ne-au plătit să aruncăm în aer un pod
şi atâta tot!
Iar când coloana s-a scurs:
— Gata de acţiune? Foc!
Cei care n-au apucat să se adăpostească în dosul stâncilor de pe
mal sunt buşiţi de pământ de formidabilul suflu al exploziei. Dar... dar...
dar ce se întâmplă? ne frecăm la ochi, nevenindu-ne să credem. Pilonii şi
infrastructura au dispărut, bine-nţeles, suprastructura metalică, aşijderi,
dar planşeul de beton, intact, s-a aşezat, pur şi simplu, pe fundul apei.