1969-Hassel-Sven General-SS

abia apucă să scoată un strigăt grav non-comunist: „Dumnezeule mare!"
că deşteptul de căpitan se şi bălăcea printre raţe, ba-şi mai pierduse şi
sabia. Or, unde s-a mai văzut comandant de tren fără sabie? Deci,
pipăind cu mâinile prin mâl după principalul însemn al funcţiei, zbiera cât
îl ţineau bojocii: „Opriţi trenul! Nu vedeţi că e un căpitan fără tren,
pardon, vreu să zic, un tren fără căpitan! Adică e un tren fără
comandant, iar un comandant nu poate circula fără tren!"
În timpul ăsta, telegraful ţăcăni, vestind sosirea neîntârziată a
rapidului de Dniepropetrovsk.
— Maică precistă! Opriţi dracului la semnal nenorocitul ăla de tren,
că-i dau căpitanului bicicleta mea să-l prindă din urmă! strigă şeful de
gară impiegatului de mişcare, dar acesta, zicându-şi că şeful e beat ca
deobicei, nu întreprinse nimic.
Cu sabia la subţioară, căpitanul pedala de zor, mai ceva ca un ciclist
în Turul Franţei. Dar, nerod cum era, nu şi-a dat seama că a părăsit linia
principală şi a luat-o pe una moartă care se termina într-o ditamai movilă
de pământ. În plin elan, bicicleta a urcat panta, a ajuns pe creastă şi de
acolo a executat un splendid plonjon, nimerind peste nişte boghiuri
ruginite care zăceau acolo de pe vremea ţarului. Când dobitocul a intrat
în fierăraia aia cu bicicletă, sabie şi cască s-a lăsat cu un adevărat foc de
artificii. L-au adus înapoi în gară doi picheri, cu casca într-o parte şi sabia
făcută tirbuşon.
Credeţi cumva că nebunul s-a potolit? Aş, de unde! A pus mâna pe o
drezină şi, pe-aici ţi-e drumul! Dar şi expresul se afla în mers. Complet
scos din minţi, şeful de gară s-a repezit la telefon şi a răcnit cât a putut:
„Drezină cu ofiţer german se îndreaptă spre Nipru! Opriţi expresul 412!"
I-a răspuns un alt urlet: „Pupaţi-ne în cur! Expresul circulă normal. Opriţi
drezina!" Nefericitul şef de gară a stat o clipă pe gânduri, după care a
pus toate semnalele pe roşu şi a schimbat toate macazurile. Iată ce
păţeşti când ai de-a face cu ofiţeri prusaci! Expresul a intrat cu 90 de kilometri
pe oră în gară, a luat-o pe o linie moartă şi s-a oprit în plin câmp.
Din căpitan nu s-a mai găsit decât casca, tronând pe coşul locomotivei.
Istoria asta s-ar fi terminat aici, dacă în ea n-ar fi fost amestecaţi
militarii, iar cu militarii chiar şi cele mai simple lucruri devin extrem de
complicate: deci, un tren rapid care a deraiat, o drezină făcută zob şi un
căpitan decedat. Ce contează că, în aceeaşi zi, conform planurilor de
retragere elaborate de Marele Stat-Major, pionierii aruncau în aer, la sud
de Tişvin, zeci de kilometri de cale ferată, nu ştiu câte garnituri şi câte
gări! Aceea era o operaţiune făcută din ordin, pe când astălaltă, nu. Ca
atare, tribunalul militar l-a condamnat la moarte pe şeful de gară, iar pe
răposatul căpitan, la plata unor despăgubiri, după cum urmează: 3400
de mărci, contravaloarea drezinei, 400 de mărci — bicicleta, 12 mărci —
gardul de sârmă, 16 mărci — stricăciunea macazului, încă nişte mărci
pentru „diverse", în total 4000 mărci.
O să mă întrebaţi acum ce s-a întâmplat cu trenul rămas fără
comandant? Păi, ce să se întâmple? Nenorocitul de el a continuat să
circule şi, pentru că, neavând comandant nimeni nu ştia unde urmează
să ajungă, era trimis peste tot unde apărea câte o linie liberă. Aşa se
face că a fost văzut de cincisprezece ori la Kiev, de trei ori la Berlin,
odată la Paris, de acolo la Amsterdam şi Bruxelles, după care a revenit la
Copenhaga, neputând ajunge în Suedia din pricină că feribotul nu