1969-Hassel-Sven General-SS

dispariţia lui Axter, nu-s oile mele şi mă spăl pe mâini. Ai înţeles Müller?
— Da, Obergruppenführer.
— Perfect. Dar la Roma, ce se mai întâmplă, Müller. Ce naiba; ca şef
al Gestapoului ar fi trebuit să ştii o groază de lucruri?
Müller îşi înghiţi cu greu saliva.
— Ştim că belgienii au expediat un raport în legătură cu planul
nostru de atac şi-l cunoaştem pe agentul care l-a adus.
— Ia te uită! îl zeflemisi Heydrich, aplecându-se peste birou. Eşti dea
dreptul clarvăzător, Müller!
— Da, Obergruppenführer, murmură gestapovistul. Omul e mort.
Accident de circulaţie, pe via Veneto a dat un camion peste el.
— Un pic cam târziu, Müller.
— Am făcut tot ce-am putut. Nu văd cum...
— Bine, te cred, dar pornind de la ideea că suntem cu toţii de acord
asupra rolului jucat de amiralul Canaris în toată această afacere. Reţineţi
însă, domnilor, că până una, alta, amiralul e absolut tabu. — Continuând
să se joace cu rigla, adăugă cu un zâmbet glacial pe buze: Azi
dimineaţă, Führerul a desemnat o vulpe să-i păzească găinile. Canaris a
primit ordinul să descopere trădătorul.
Müller şi Schellenberg pufniră în râs, Heydrich se mulţumi să
surâdă.
— Schellenberg, dumneata eşti în termeni buni cu amiralul,
aranjează-te să devii intim cu el şi oferă-i un os pe care să-l poată
prezenta Führerului. N-ar fi rău să-i furnizezi şi câţiva auxiliari,
aparţinând însă serviciilor noastre. O avem ca secretară la IV/2/B pe
nevasta unui ofiţer, care în plus, are şi un frate în Anglia. Cedează-i-o
amiralului; dragul de el, trebuie ajutat să-i descopere pe trădători, şi nu-l
văd arestându-se pe sine însuşi şi pe generalul Oster. Presupun că
oamenii pe care-i avem la Roma sunt siguri?
— Da, Obergruppenführer. Reţeaua noastră de acolo e foarte densă.
— Bine, încuviinţă Heydrich. Putem livra amiralului câţiva
„trădători". E treaba dumitale cum obţii „mărturisirile", dar dacă o
scrânteşti vei bate, din nou, drumurile din jurul Münchenului cu geanta
de poştaş în spinare. Ţi-o garantez.
BĂTĂLIA PENTRU UZINA „KRASNÂI OKTIABR"
Au trecut câteva zile şi iată-ne în partea de nord-est a
Stalingradului, în faţa marii oţelării a Marinei, denumită Octombrie Roşu.
Aici, de luni de zile, au loc lupte sângeroase. Două regimente sovietice sau
repliat în giganticele hale. Peste tot, numai fiare răsucite, sfârtecate,
sudate de dogoarea focului. În ziduri, găuri uriaşe făcute de obuze, o
duhoare de carne arsă să ţi se întoarcă maţele pe dos, hoarde de
şobolani alergând prin zăpadă, şobolani cum n-am mai văzut, de
mărimea unei pisici, unii aproape fără blană. Heide pretindea că
îngrozitoarele rozătoare aveau, cu toatele, ciumă bubonică, ceea ce ne
scotea din minţi. Aruncam în ei cu grenade de mână şi aproape că ne era
mai frică de guzganii ăştia hidoşi decât de ostaşii roşii.
Într-una din zile, Bătrânul a fost chemat la comandantul companiei,
căpitanul Schwan. La înapoierea pe poziţie, a trimis după Heide.
— Julius, i-a spus, am primit ordinul să atacăm cazemata care-i în
faţa oţelăriei. O faci tu, cu grupa ta. Noi, te acoperim cu mitralierele. O