1969-Hassel-Sven General-SS

În predica ţinută înainte de asaltul lui „Octombrie Roşu", popa le-a spus
că nimic nu se întâmplă pe lumea asta fără voia lui Dumnezeu. Pesemne
că asta i-a fost voia: să fie, cu toţii, făcuţi scrum de aruncătoarele de
flăcări ale necredincioşilor sovietici !
În urmă, tropăie casierul-plătitor al unei divizii austriece. Tot timpul
nu face decât să trăncănească despre ameliorările pe care le va aduce
hotelului său, odată revenit la Viena. Cândva, n-ar fi stat pentru nimic în
lume la taclale cu un grad inferior, dar acum, uite-l că discută cu Porta
despre viitor, îi cere chiar părerea, acesta din urmă sfătuindu-l să deschidă
şi un bar cu un bordel clandestin pe de lături:
— Nimic nu rentează mai bine, îl asigură, în cunoştinţă de cauză,
roşcovanul.
Noaptea ne-o petrecem într-un sat părăsit. Din izbe n-au rămas
decât ruine înnegrite de funingine. Într-un fost grajd, dăm peste leşul
unui cal îngheţat. Dezgheţată, carnea lui e imediat vândută de Porta
diverşilor amatori drept carne de vacă, iar amatorii nu lipsesc. Un
sergent declară chiar că ceva mai bun n-a mâncat niciodată!
— Oare se poate mânca şi carne omenească? întrebă Gregor,
trăgând cu coada ochiului la un majur gras care se învârtea de colo,
până colo.
— Totul se haleşte, răspunse Porta. În lagărul de prizonieri de război
ruşi, de lângă Paderborn, exista chiar o bursă neagră pentru ficatul de
om. Fireşte, dacă erai prins, adio viaţă, dar toată lumea ştia de treaba
asta şi-şi ţinea pliscul. Întotdeauna, principalul e să supravieţuieşti.
Dimineaţa, o luăm iarăşi din loc. De astă dată, fără tanc; gerul a fost
atât de năprasnic în timpul nopţii, încât toate circuitele electrice s-au
transformat în ţurţuri şi au plesnit la primul contact. Drept pentru care,
vajnicul nostru Mark—IV e abandonat.
Viscolul nu conteneşte. Unde-o fi frontul? Ciulim cu toţii urechile,
doar, doar om prinde acel zgomot care-ţi spune că undeva nişte oameni
se ucid între ei. Porta pretinde că n-ar mai fi în Rusia, ci pe undeva pe
lângă Rhin, ştiut fiind că Rhinul a fost adesea hotărâtor pentru soarta
Germaniei şi că, deci, acolo va da nea Adolf bătălia finală.
Retragerea continuă, dar coloana s-a împuţinat rău de tot; peste
500 dintr-ai noştri zac prin stepă. Degerăturile, dezinteria, tifosul sau,
pur şi simplu, istovirea au răpus pe cei mai mulţi dintre ei. Cu toată frica
pe care ne-o inspiră patrulele N.K.V-ului care operează la curăţirea
terenului, riscăm şi facem totuşi un foc. E foarte primejdios, dar frigul
rusesc ne-a dat gata. Porta aprinde o grifa, care trece din gură în gură. Napucăm
bine să terminăm dătătoarea de viaţă ţigară cu opium, că
răsună ordinul:
— Încolonarea! înainte marş!
Un sergent de lângă mine refuză să se ridice.
— Hai vino! îl îndemn. Mori dacă rămâi pe loc.
— Nu mai pot, geme el apăsându-şi cu mâinile burta.
E un bătrânel, a făcut şi primul război mondial şi, de aceea, a fost
numit furier. Mă uit cu milă la mogâldeaţa asta verde-cenuşie care, până
acum câteva săptămâni, mai fusese un birocrat militar destul de
arogant.
— Haide, îl îmboldeşte şi Gregor, doar n-ai să abandonezi tocmai
acum! Suntem aproape de ţintă. N-auzi tunul?
— Tunul? abia şopti fostul furier. Te implor, nu mă minţi... nu-l aud.
— Atunci crapă! şi Gregor dădu indiferent din umeri.