1969-Hassel-Sven General-SS

M-am aplecat deasupra amărâtului.
— Vino, hai vino!
— Nu mai pot, mi-a răspuns cu un hohot de plâns în glas. Tu, tu eşti
tânăr, grăbeşte-te să-i ajungi din urmă. Sunt bătrân, sunt istovit, lasă-mă
să mor.
— Ce faceţi aici? Ţineţi-vă de coloană!
Era locotenentul genist care trecea pe acolo.
În tăcere, i-am arătat omul de pe jos. A ridicat şi el din umeri:
— Dezinterie. Lasă-l în plata Domnului, n-o să reziste nici la o oră de
marş. De ce naiba n-o fi rămas la Stalingrad?
Şi-a scos pistolul, l-a privit o clipă pe bătrânel, apoi a băgat arma în
toc şi a dispărut cu paşi mari.
— Camarade, mi-a şoptit muribundul întinzându-mi un petec de
hârtie, dacă scapi, trimite asta nevestei mele şi povesteşte-i cum am
fost trădaţi aici, la Stalingrad.
— Îţi promit, i-am răspuns strângându-i mâna. Le voi spune tuturor,
nu numai soţiei tale, cum bestiile astea ne-au trimis la pierzanie!
— Aici erai, curcă plouată? — aud în spate glasul lui Heide. Te tot
căutăm, ce dracu' faci?
— Nu vezi? E pe moarte.
— Şi ce-i cu asta? Mai sunt şi alţii! — îmi trânteşte în mână puşca
mitralieră. — Ia-ţi stropitoarea de plumbi. Eşti soldat, nu popă!
Mărşăluim toată noaptea, mărşăluim a doua zi, mărşăluim şi a treia.
Coborâm în râpe, urcăm pante, ne sfâşiem hainele prin hăţişuri şi păduri,
ne târâm prin stepă. O, Rusie nemiloasă! Prin preajma noastră,
adulmecă, la pândă, patrule de enkavedişti, specialişti în vânătoarea de
oameni.
Brusc, infanteristul cu mitraliera se prăbuşeşte ca un butuc, atât de
pe neaşteptate, încât mă împiedic de corpul său. Nu mai încape nici o
îndoială: ochi sticloşi de febră, faţa congestionată, punctişoare roşii în
jurul gâtului. Duhneşte îngrozitor a trup nespălat. Tifos exantematic. Îl
zgâlţâi, dar nu reacţionează. Atunci, îi scot din toc pistolul, un parabelum
masiv şi i-l aşez la îndemână. N-am apucat să ne îndepărtăm prea mult
când, venind din urmă, a răsunat o detunătură.
Poposim într-o pădure. La repezeală, oamenii îşi sapă adăposturi în
zăpadă, le căptuşesc cu crengi şi adorm pe loc. Noi, cei din gaşcă, ne
strângem lângă un foc de vreascuri. Porta pune la fript o halcă de carne
de cal, Micuţul scoate un săculeţ cu sare, Gregor are câteva cepe, eu,
nişte cartofi. Bătrânul pune la bătaie un pumn de lapte praf.
Împărătească masă! Tăiem şi câteva ţigări în două şi iată-ne cu
barometrul moralului la „timp frumos". Îţi trebuie atât de puţin ca să fii
fericit!
Focul ne-a încălzit la tălpi şi Porta decide să-şi scoată cizmele. Degetul
gros e vineţiu... Înspăimântaţi, ne descălţăm cu toţii fiindcă adesea,
degerătura nu se simte dintr-o dată şi nimic nu-i mai rău decât s-o laşi să
se învechească. Ne frecăm zdravăn cu zăpadă, deşi doare îngrozitor.
Chemat în ajutor, doctorul cere un examen general al tuturor picioarelor.
Ajuns la Ausberg, constată că laba stângă începe să prindă culoare
albastră. Tratamentul îl face pe esesist să geamă, dar durerea e un semn
bun. În schimb," un soldat care s-a înalbăstrit până peste gleznă, afirmă
că nu simte nimic şi piciorul îi pute, altfel decât a jeg.
— Ar trebui să-l amputez, dacă vreau să-i salvez viaţa. Cangrena
progresează, îi şopteşte medicul lui Ausberg. Dar cum să transporţi un