1969-Hassel-Sven General-SS

trezim bănuieli; nici un echipaj nu ar circula, în spatele frontului, cu ele
închise. Un batalion de infanterie ocupă tot drumul şi pifanii ne înjură
copios când îi obligăm să sară în şanţuri ca să ne facă loc. O luăm la
dreapta, cotim la stânga, ocolim o pădure şi, în sfârşit, ajungem la liniile
noastre.
Trei zile mai târziu suntem pe ţărmul Volgăi, la 25 kilometri nord de
Stalingrad. Toată omenirea se rostogoleşte pe faleză în jos ca să-şi umple
bidoanele cu apă proaspătă dar, mai ales, să fie primul care să bea din
Volga! Un fluviu lat de cinci kilometri pe care tocmai îl coboară un remorcher
trăgând după sine un şir de şlepuri. Imediat o baterie de 75 mm
intră în acţiune. Gheizere de apă prind să ţâşnească, bietul remorcher
încearcă să se strecoare printre trombe, dar toate eforturile se dovedesc
în van. Un obuz la provă, unul la pupă, două chiar la mijloc, remorcherul
se frânge şi se scufundă. Acum e rândul şlepurilor care se leagănă duse
de curent. După zece minute, pe luciul apei nu se mai vede nimic.
Stalingradul e în flăcări. Duhoarea incendiilor ajunge până la noi,
înăbuşitoare, greţoasă. Văzduhul e numai funingine şi scrum. Miazma
asta oribilă se lipeşte de piele, de uniforme, de tot... e o putoare care ne
va însoţi luni de zile, chiar şi după încheierea bătăliei.
Am văzut arzând destule oraşe, dar o duhoare ca asta n-am mai
întâlnit. Nici unul din cei care au luptat la Stalingrad nu va uita vreodată
mirosul acestui oraş agonizând, miros care, paradoxal, respingea şi
atrăgea totodată.
Compania s-a îngropat la pământ în faţa colinei Mamaiev în ale
cărei grote şi subterane se adăpostise un întreg stat-major sovietic şi
diverse subunităţi. Noaptea, aruncătoarele noastre grele împroşcau
colina şi dacă se întâmpla ca tirul să fie niţel mai scurt, suflul acestor
mine infernale aproape că ne arunca afară din tranşee. Trebuie să fi fost
ceva cumplit să nimereşti sub un asemenea bombardament. Au atacat şi
blindatele, dar fără succes. Atunci au fost reluate, până la abrutizare,
bombardamentele, după care Divizia a 14-a panzer a izbutit să forţeze
căile de acces către subterane. Curăţirea lor de inamic a fost făcută cu
aruncătoarele de flăcări şi cu arma albă. O inimaginabilă baie de sânge!
Un comisar, având gradul de maior e lichidat pe loc de echipa
însărcinată cu escortarea prizonierilor; la fel se procedează şi cu
comsomoliştii. Nici măcar esesiştii nu participă fără o strângere de inimă
la acest masacru. Dar este un ordin venit, încă de la începutul anului
1942, de la Marele Cartier General, una din acele nenumărate tâmpenii
care i-au incitat pe ruşi să se bată până la ultima picătură de sânge.
Vara era pe sfârşite, ploua cu găleata, totul se prefăcea în mocirlă,
noroiul se lipea de cizme. Trei săptămâni de ploaie neîntreruptă. Nu era
nimic care să nu pută a mucegai, curelăria echipamentului, până şi
propria noastră piele, în pofida unui praf pe care ni-l distribuiseră sanitarii,
dar care nu slujea la nimic. Ajunsesem să regretăm pulberea
sufocantă a verii.
Ploii îi urmă frigul, cu primele îngheţuri nocturne, dar, în continuare,
ne era interzis să ne punem mantăile, pe care, dealtfel, mulţi nici nu le
aveau. Fuseseră azvârlite pe undeva prin stepă, când termometrul indica
40° la umbră. Se pare că echipamentul de iarnă urma să sosească, dar,
până una alta, ceea ce sosea erau noi şi noi unităţi. Trenuri lungi cu
rezervişti sau cu recruţi cărora încă nu le mijise mustaţa şi care, cu o
cumplită şi eroică inconştienţă, se năpusteau asupra mitralierelor
inamice. Un măcel, atroce şi perfect inutil! Chiar de la primul atac,