1969-Hassel-Sven General-SS

înverşunat să-l stâlcească de tot. oare nu-s şi ei oameni, cei din
carapacele astea blindate? Nu aud, la fel ca şi noi, răcnetele celor sortiţi
morţii?
Din marinarul, cândva atât de plin de viaţă, n-a mai rămas nimic.
Pentru ziua de azi, ne-am luat porţia.
Complet sleiţi, dârdâind din tot corpul, reocupăm poziţiile, dar pe
seară, iată-i reapărând. Era clar că, de data asta, nu mai există scăpare
pentru noi. Primul strivit e un locotenent, profesor la München; l-am
văzut întinzând înainte braţele, într-un gest copilăresc de apărare, apoi
dispărând sub cele 30 de tone de oţel.
Urma rândul nostru.
Primul care a ţâşnit afară din groapă a fost Porta, urmat de motanul
lui care se zbârlise tot şi scuipa în direcţia tancurilor. Cuprins de panică,
Gregor a luat-o şi el la goană, abandonându-şi arma. Generalul stătu o
clipă în cumpănă, după care o rupse la fugă... Galopam cu toţii, cu
capetele înfundate între umeri, fără să ne mai gândim că dezertăm, că
încălcăm ordinele Führerului! Cine era dobitocul care să lupte până la
ultimul cartuş?
În urma noastră, coloşii albi îi prind pe cei rămaşi de căruţă şi-i
strivesc fără cruţare. Ăsta-i războiul. Ce ştiu cei care, cu prilejul parăzilor
militare, au aplaudat frenetic formaţiile de blindate, ce ştiu ei, ziceam, ce
înseamnă să stai înfundat în zăpadă, pe un ger năprasnic, şi să-ţi vezi
camarazii făcuţi harcea-parcea sub şenilele acestor mastodonţi?
De nenumărate ori, tancurile se prăvălesc în câte un troian, dar
scapă, vijelioase, din capcana albă şi-şi continuă cursa ucigaşă,
aruncând, la câţiva metri, flăcări din ţevile de eşapament. Între ele şi noi
sunt doar vreo cinci sute de metri.
Cu sufletul la gură, fug cât mă ţin picioarele. La un moment dat
însă, mă împleticesc şi cad. Ţip şi plâng, pradă unei spaime de nedescris.
Când respir, aerul îngheţat îmi sfârtecă plămânii, din nas îmi curge
sânge înroşind zăpada care parcă s-a încleştat de mine. În spatele meu
aud oribilul huruit de motor. Se înverşunează oare un tanc de treizeci de
tone să terciuiască un biet soldăţel care nu cântăreşte nici şaizeci de
kilograme?
Brusc, o mână de fier mă smulge din prizonieratul meu alb şi rece.
— Ce faci, cretinule? tună deasupra mea glasul Micuţului. Ai, odată,
de gând să-ţi mişti hoitul?
Porta ne depăşeşte într-un galop frenetic, cu motanul cocoţat pe
umăr. În urma noastră, tancurile... De ce, oare, nu trag? Găsesc că-i mai
rafinat ca tortură stâlcirea?
Nici eu nu mai ştiu cum, ajungem într-o vâlcea extrem de îngustă,
un fund de râpă între doi pereţi înalţi de pământ, unde s-au adunat toate
deşeurile şi gunoaiele Stalingradului. T-34-urile, se vede treaba, au
renunţat la urmărire şi sleiţi complet de putere ne prăvălim printre tot
soiul de resturi scârboase, aduse şi lepădate cândva aici de salubritatea
Stalingradului.
— Îngrăşământul soldatului, rânjeşte Legionarul. Aşa era şi la Sidi-
Bel-Abbès.
Nu există colonie franceză în care veşnicul soldat, caporalul şef
Alfred Kalb să nu se fi bătut. De două ori pe zi, îl vedem îngenunchind cu
faţa spre Mecca şi rugându-se lui Allah, în care crede nezdruncinat. E un
fanatic al milităriei. Îi este perfect egal împotriva cui luptă, se duce acolo
unde i se ordonă, pentru că, mai presus de orice e convins că se bate