1969-Hassel-Sven General-SS

neutralizaţi cu grenade aruncate prin ambrazuri. O să aveţi şi cinci mine
magnetice pentru uşile blindate.
— Te-ai ţicnit cumva? Ce-s ouă, grenadele alea? Cum să le azvârli în
nişte ambrazuri plasate atât de sus? Asta-i nebunie curată! Avem nevoie
de o grupă de pionieri.
— Ai ordin să arunci cazemata în aer, îi răspunse, sec, Bătrânul.
Cum? Te priveşte.
Heide înjură cu năduf, dar ştia că Bătrânul protestase, la rândul său,
împotriva acestei acţiuni demente şi, ca atare, nu-i rămânea altceva de
făcut decât să se supună.
— Grupa a doua, după mine! comandă Heide, săltând pe umăr
puşca-mitralieră.
Ne angajarăm pe o stradă, mai exact, pe ceea ce fusese odată o
stradă. Acum, semăna mai de grabă cu o cratiţă uriaşă în care polonicul
unui ciclop amestecase laolaltă zeci şi zeci de case. Într-o găleată, capul
retezat al unui copil privea, nedumerit, cerul. O schijă, sau cuţitul unui
satâr? Pretutindeni, cadavre sfârtecate groaznic, mai mult civili decât
militari. Ne furişam printre ruine. Porta descoperi o pâlnie de obuz în
mijlocul unui morman de moloz şi sări în ea.
— Rămân aici, spuse el instalând mitraliera, e poziţia ideală ca să vă
acopăr.
— Ba p-a mă-tii! răcni la el Heide. Ai să mergi cu noi! Sunt comandantul
grupei şi-ţi ordon să schimbi poziţia!
— Vrei, poate, o carabă peste bot?
O rafală inamică îl obligă pe Heide să se arunce la pământ, alături
de Porta.
— O să te scot la raport, n-ai nici o grijă!
— N-ai decât, vezi numai cum faci ca să rămâi în viaţă!
Căpitanul Schwam apăru, alergând printre ruine.
— Ce aştepţi, subofiţer Heide? Înainte, spre cazemată!
Heide, cu o privire crâncenă în ochi, se săltă pe jumătate.
— Permiteţi să raportez, dom' căpitan, interveni, prompt, Porta.
Mitraliera e în bătaie, conform ordinelor primite, gata să protejeze
acţiunea grupei.
— Înainte, subofiţer! urlă căpitanul unui Heide amuţit de
impertinenţa lui Porta.
— Ei las' c-ai să mi-o plăteşti, roşcovan blestemat! scrâşni Heide
turbat de furie şi rănit până-n străfundul sufletului său de oştean,
repezindu-se către cazemată fără să-i mai pese de gloanţele inamice.
L-am urmat, în salturi scurte, avându-i alături pe Gregor şi pe puşcaşul-marin
Ponz, ultimul supravieţuitor al flotilei Donului. Mitralierele
ţeseau pânza lor ucigaşă la câţiva centimetri deasupra solului. Ne luară
în primire şi aruncătoarele. Trebuia neapărat să ajungem în imediata
apropiere a cazematei înainte ca ele să fi apucat să-şi regleze tirul. Un
junghi în coastă mă împiedică să respir, inima-mi bate nebuneşte, muşc,
disperat, din zăpadă.
— Ia nu mai fă pe nebunul! se răsteşte la mine Heide. Ai să sări
primul, jigodie!
— Nu pot, inima...!
— Salt înainte, putoare!
Mitraliera lui Porta răpăie, gloanţele scurmă betonul cazematei.
Culcat în spatele unei mitraliere, Porta n-are egal. Mă încordez, gata
pentru salt, gâtuit de frică: focul e prea razant. Am ţâşnit şi în secunda în