1969-Hassel-Sven General-SS

Gruppenführerului Theodor Eicke. Pusese să se scrie pe vehiculele
comandoului „Nu avem nevoie de prizonieri, ci de cadavre", lozincă ce-l
încântase pe Eicke, dar nu şi pe generalul Model care ceruse ca fraza să
fie imediat ştearsă.
Model era singurul general de care Eicke se temea ca de dracul. Se
zvonea prin Armata a III-a blindate că într-o zi, Eicke, suferind de o
ocluzie intestinală pe care nici un medic nu izbutise s-o diagnosticheze,
a fost chemat la Cartierul General al lui Model. După o discuţie de numai
cinci minute cu scundul general cu monoclu, faimoasa ocluzie se lecuise
de la sine.
— Iată-vă comandantul şi statul lui major spânzuraţi pentru trădare!
zbiera Sturmbannführerul adresându-se soldaţilor pe jumătate adormiţi.
Asta va fi soarta tuturor celor care nu se vor bate pentru fiecare palmă
de pământ, aşa cum a poruncit Führerul nostru! S-a înţeles?
Într-un uriaş camion staţionat ceva mai încolo se profila silueta lui
Theodor Eicke, comandantul Diviziei 2 blindate din Waffen SS. Prima sa
crimă de război o comisese încă la 26 mai 1940, în curtea unei ferme
belgiene, ordonând împuşcarea a 100 de prizonieri de război britanici.
Generalfeldmarschalul Busch a făcut un scandal teribil pentru această
încălcare a drepturilor omului şi a prevederilor convenţiei de la Haga şi a
deferit criminalul unui tribunal militar. Himmler însă, chiar dacă nu
nutrea nici un fel de simpatie pentru adjunctul său, s-a interpus, nevoind
să fie pătată onoarea SS-ului.
— Sfinte Dumnezeule, a exclamat el cu acest prilej, ia te uită câtă
agitaţie pentru nişte englezi! Ce căutau pe front? N-aveau decât să
rămână la ei acasă, pe insula lor!
UN CRĂCIUN DE POMINĂ
De cinci zile viscolul bântuia deasupra Volgăi. Era cumplita furtună
din Kazahstan. Venea de foarte, foarte departe, din străfundurile Asiei,
suflând şi şuierând nebuneşte deasupra stepei. Viscolul era de partea
ruşilor, viscolul lucra pentru ei.
Îl ascultam mugind, adăpostiţi într-un buncăr săpat pe malul
fluviului: feţe pământii şi istovite sub streaşina de oţel a căştilor vopsite
în alb. Eram flămânzi, flămânzi de multă vreme.
Mareşalul Goering îi promisese lui Hitler că un pod aerian va asigura
aprovizionarea Armatei a VI-a, dar aparatele de care vorbise nu mai
existau cine ştie de când! Trăgea nădejde c-o să-l depaneze îngerii? Ar fi
fost singurul ajutor pe care s-ar fi putut conta, dar până una, alta,
Dumnezeu părea mai degrabă de partea ruşilor şi ferocele anticomunist
de la Londra, domnul Churchill, se pupa în bot cu cei de la Kremlin, doar,
doar vor scoate ei castanele din foc în locul bravilor săi compatrioţi.
„STALINGRAD, GROAPĂ COMUNĂ! ÎN FIECARE MINUT MOARE CÂTE
UN SOLDAT GERMAN!" urlau pe toată întinderea frontului megafoanele
sovietice. Se murea, da, însă mai puţin în luptă. Se murea, mizerabil, de
foame şi de frig, se murea pe interminabilele drumuri ale stepei, în câte
o groapă, bâiguind cuvinte de neînţeles. Mureai lipindu-te de ţeava
îngheţată a tunului carului de asalt rămas fără carburant, te strecurai în
câte un bordei ca să te adăposteşti de viscol şi-ţi aşteptai acolo sfârşitul.
Sprijinit pe peretele tranşeei, comandantul de companie dădea ultimele
ordine şi murea.