1969-Hassel-Sven General-SS

un sunet. Când îmi despiedic puşca-mitralieră, parcă bubuie tunetul.
— Am auzit un zgomot, îmi suflă Micuţul la ureche.
Auzul lui e de pomină, poate înregistra respiraţia unei vrăbiuţe la doi
kilometri distanţă. Mă concentrez şi aud la rându-mi; e un soi de hârşâit
straniu... ah, deci asta era: sapă un tunel prin zăpadă ca să se apropie
pe şest de noi.
— Ei, stai că le arăt eu! scrâşneşte huiduma; la iuţeală, leagă trei
grenade între ele şi dispare târâş.
Explozia cutremură stepa.
— S-o ştergem! gâfâie el, odată întors. Altminteri ne paşte şi pe noi
o moarte eroică, cum se zice la ziare.
Îi ajungem din urmă pe camarazii noştri lângă un pârâiaş îngheţat
pe lângă care aleargă greoi. Brusc, unul din cei doi infanterişti-mitraliori
scoate un ţipăt şi se prăbuşeşte. Culmea ghinionului, l-a rănit grav în
spate... un glonte rătăcit! Mi-e cu neputinţă să-mi dau seama cât timp
am fugit aşa prin zăpadă. Când ne oprim, în sfârşit, suntem complet
sleiţi de puteri, iar junghiurile mele din coaste parcă-s pumnale înfipte în
carne vie. Din depărtare, de acolo de unde venim, răsună, înăbuşite de
distanţă, focuri izolate de armă.
— Ivan face curăţenie, constată Legionarul. Lucrează naganul,
lucrează!
Un strigăt prelung... o detunătură... strigătul a amuţit.
Noi, ne retragem. Spre vest, cât mai spre vest, departe de ucigaşele
nagane.
Mărşăluim toată noaptea. Unii renunţă, se lasă, moi, în zăpadă şi
mor, încetişor, îngheţaţi.
— Victorioasa retragere a Armatei a VI-a, rânjeşte şi scuipă scârbit
Legionarul. Vino, dulce moarte, hai vino!
Mă opresc pentru o clipă ca să privesc înainte şi-n urma mea.
Vasăzică, atât a mai rămas dintr-o armată de aproape un milion de
oameni: abia vreo trei sute de amărâţi, fugind, extenuaţi, disperaţi, iar
dintre aceştia, curând, curând, mulţi vor abandona partida. Nu-i chiar
atât de atroce să mori degerat; mai rău e de nagan, sau, şi mai bine
crucificat pe o uşă, ori cu boaşele smulse cu cleştele potcovarului, o
mică plăcere rafinată a unora din regimentele de cazaci. Aceasta a fost
soarta multor soldaţi din armata Stalingradului...
Eu unul, deşi n-am decât douăzeci de ani, sunt de acum cătană
bătrână; ştiu că cel mai important lucru e să ai permanent armele
pregătite şi-n primul rând, să nu cazi prizonier. Nu mă despart de puşca
mea mitralieră, în buzunar port mereu o grenadă şi cei care ar vrea să
mă înşface, zboară în veşnicie odată cu mine. Porta are un pistol Walther
ataşat de mânecă; dacă ridică braţul într-un anume fel, pistolul se
descarcă. Micuţul nu se desparte de un calup de trotil pe care-l poate
detona printr-un dispozitiv inventat chiar de el. Orice, numai să nu cazi
prizonier! Fiind „regiment special", nu ne putem aştepta la nici un fel de
milă din partea adversarului; caraghioslâcul e că regimentele de P.U.
sunt tratate şi de noi, şi de ei, mult mai dur decât unităţile politizate
care, e de presupus, luptă din convingeri ideologice.
— Comuniştii şi naziştii au acelaşi mod de gândire, afirmă Bătrânul.
Cei care sunt nesiguri pentru nazişti, sunt şi pentru bolşevici.
Prin urmare, dacă eşti „P.U.", fie că porţi svastica, fie steaua roşie,