1969-Hassel-Sven General-SS

comun, câte unul negru. Prudenţi, inspectăm, una câte una, încăperile
blocului. Dacă deschizi o uşă, aparent banală, dacă te împiedici de un
prag niţel mai ridicat, rişti să dispari, în aceeaşi clipă, sfârtecat de o
tunătoare explozie. Enkavediştii siberieni sunt de un fanatism incredibil:
n-au milă nici de alţii, dar nici de ei. Să te ferească Sfântul să cazi viu în
mâinile lor! Tortura cea mai blândă născocită de ei este de a spânzura
prizonierul, gol puşcă, legat cu o sârmă de picioare şi agăţat de
giurgiuveaua ferestrei, aşa, să fie la vedere... Ca să te sfârşeşti e nevoie
cam de şase ore...
Urmează acum asaltul oţelăriei propriu-zise. Un regiment de D.O. 14
pune în baterie sculele sale infernale; o salvă de-a lor e ceva apocaliptic.
Luptele corp la corp se ţin lanţ, ne batem la baionetă, cu lopata,
despicăm, străpungem, zdrobim, ne bălăcim în sânge, călcăm pe
viscere, dar siberienii nu cedează. În cea de a noua zi a atacului, captăm
un mesaj adresat de apărători comandamentului lor:
„Aici Krasnâi Oktiabri. Hrana a fost epuizată. Cerem permisiunea să
ne retragem". Răspunsul a fost imediat: „În nici un caz. Luptaţi ca nişte
adevăraţi ostaşi sovietici". După alte cinci zile de încleştări înverşunate,
încercuiţi din toate părţile, siberienii lansează un nou apel: „Aici Krasnâi
Oktiabri. Toate sursele de apă au fost capturate de inamic. Se moare de
sete. Multe cazuri de sinucidere. Aşteptăm ordinul de retragere".
Răspunsul nu se lasă aşteptat, imbecil şi lozincar: „Ostaşi, a sosit
momentul să dovediţi că sunteţi demni să slujiţi în Armata Roşie.
Credinţa în victorie să vă fie apă vie. Privirea mareşalului Stalin e aţintită
asupra voastră".
Eroicii soldaţi siberieni au mai rezistat trei zile, cu un fanatism
sporit, ca apoi să lanseze un ultim mesaj: „Muniţia complet epuizată.
Efectivul redus la o zecime. Încercuire totală". Şi de data asta, răspunsul
a fost categoric: „Un ostaş sovietic nu se predă, nu capitulează. Luptaţi!"
Către miezul nopţii, după ce au tras şi ultimile cartuşe, atacă la
baionetă. Răspundem cu rafale lungi de mitralieră. Câţiva izbutesc,
totuşi, să răzbească până la noi. ucidem ca turbaţii, cu gândul la
cadavrele camarazilor noştri spânzuraţi la ferestre. Împlânt baioneta în
pântecul unui tânăr locotenent, probabil de-o vârstă cu mine, ba îi
zdrobesc şi faţa cu tocul cizmei; în locul meu, ar fi făcut la fel.
Deveniserăm cu toţii fiare.
În zori, pătrundem în hala mare a uzinei. Pretutindeni cadavre sau
răniţi grav care-şi aşteaptă moartea în tăcere, resemnaţi, ştiind că nu
pot nădăjdui la cruţare. Cei care se mai pot mişca, se sinucid azvârlinduse
de pe podurile rulante, de pe pasarelă sau sărind pe fereastră. Spre
seară, întreaga uzină e în mâinile noastre. Eroica rezistenţă a siberienilor
va rămâne însă un exemplu de neuitat; de aici încolo, de câte ori ne vom
afla la ananghie, vom spune: „Amintiţi-vă de „Octombrie Roşu."
Instalat pe un banc, Porta n-are altceva mai bun de făcut decât să
citească un ziar al Armatei, găsit cine ştie pe unde.
14 Aruncătoare de mine de mare calibru, în şase ţevi, precursoare ale
actualelor rachete sol-sol, folosind, simultan, proiectile brizante, fugase,
incendiare, perforante şi cumulative. Iniţialele vin de la Donar Orchester,
Donar era, în mitologia germană zeul războiului, al tunetelor şi al
fulgerelor.