1969-Hassel-Sven General-SS

atingem linia-ntâi. Gerul e cumplit şi dârdâim de ne iau dracii în mantăile
noastre subţiri. Porta şi-a confecţionat o mască de hârtie. E foarte bună
împotriva frigului, dar hârtia e lucru rar şi trebuie să fii un descurcăreţ ca
el ca s-o găseşti.
Vântul a spulberat zăpada, pârtia e o panglică de gheaţă în culori
irizate. Săniile patinează, urcă şi coboară îndreptându-se vertiginos spre
ruinele satului Dobrinka. La jumătatea contrapantei apare brusc un viraj
aproape în unghi drept. Dacă-l ratăm, avem toate şansele să aterizăm,
cu 120 la oră, drept în ce-a mai rămas din case... de unde vom fi extraşi
în stare de cadavre!
— Ţineţi-vă bine! răcneşte, nepăsător, Porta. Măria-sa Satan ne
aşteaptă acolo jos!
O frână brutală, colţarele de oţel se înfig în gheaţă proiectând în
toate direcţiile ţăndări sclipitoare, sania se aşează de-a curmezişul
drumului, dar continuă să derapeze vertiginos. Unul din noii veniţi este
azvârlit peste bord, sania următoare nu-l poate evita, şi-l striveşte. Cui
să-i pese? Aici, în fiecare secundă, moare câte unul.
„Ostaşul e-n groapa comună,
Nevasta, în patul altcuiva..."
Fredonează, impasibil, Porta frânând şi mai tare. Câteva colţare se
rup cu plesnituri sinistre, trecem ca un bolid prin faţa primelor izbe şi
ajunge la virajul următor, rugându-ne lui Dumnezeu să nu dăm de mine,
altminteri s-a zis cu noi. Partizanii le îngroapă cu predilecţie în curbe,
drept mărturie stau numeroasele carcase calcinate.
Masiva sanie se prăvale când pe o parte, când pe alta, precum o
navă pe furtună, Porta suceşte volanul, slăbeşte o clipă frâna, apoi o
apasă din nou până în fund. E un adevărat tur de forţă cu un vehicul atât
de greu. Şaizeci de colţare se împlântă simultan în gheaţă. Dacă
cedează, vom intra în cel de al treilea viraj cu viteza unui obuz de tun,
dar... sub formă de tocătură de carne.
Ne ghemuim cu toţii cu capul între genunchi, aidoma pasagerilor
unui avion silit să facă o aterizare forţată; numai Micuţul se propteşte, în
picioare, lângă pivotul mitralierei deoarece porţiunea finală a unui viraj e
locul pe care şi-l aleg întotdeauna partizanii când organizează o
ambuscadă.
Aşa a fost şi de astă dată: o siluetă în halat alb de camuflaj dă să
traverseze în goană drumul. Mitraliera răpăie, silueta se răsuceşte,
întinde mâinile într-un gest derizoriu de apărare, dar sania o prinde sub
tălpicile ei de oţel, un picior încălţat cu o cizmă zboară cât colo, o grenadă
e expediată, din mers, în izba din dreapta, Porta slăbeşte frâiele,
viteza sporeşte, sania se năpusteşte, vuind. Uf! Am scăpat şi acum.
Însă, Dumnezeule, ce frig! Ce frig! Suntem îngheţaţi până-n măduva
oaselor.
— Cine o fi inventat sicriile astea glisante? întreabă careva.
— Un colonel german, răspunde Heide, întotdeauna bine informat.
Încrâncenat împotriva inventatorului, Micuţul pretinde să fie urcat,
în fundul gol, într-o asemenea sanie.
— Mină! urlă deodată Porta.
Mâna unui uriaş ne sugrumă beregăţile. Chiar pe mijlocul drumului e
o mică grămăjoară albă, inocentă, ca o farfurie răsturnată. Porta
frânează ca-n ceasul morţii, sania derapează mai-mai să se răstoarne,