1969-Hassel-Sven General-SS

Tăcut, Himmler îl privi îndelung pe cel mai bun dintre generalii săi
şi-şi dădu seama că e, de departe, cel mai periculos. Se lăsă greoi pe
speteaza scaunului.
— Perfect, Heydrich, să uităm discuţia asta.
Heidrich avu un surâs triumfător. În sinea sa îşi spunea că are, la
rându-i, destule arme ca să se apere ori să atace, dar că-i mai înţelept
să aştepte prilejul cel mai favorabil.
MICUL DEJUN AL LUI PORTA
— Sus! În picioare! Galop! răcni subofiţerul de serviciu Lutze,
deschizând uşa cu o lovitură de picior. Imediat la comandant! Misiune
specială, adăugă el cu un zâmbet veninos.
— Să ne lase-n pace, mârâi Porta, îndesându-se sub pătură.
— Te-am scris: refuz de executare a ordinului! urlă Lutze.
— Ia spune, bă, te mănâncă-n cur cumva? se stropşi la el Micuţul.
Ce, nu vezi că dormim?
Porta slobozi un pârţ sonor:
— Uite, ia-l şi du-l comandantului, adăugă el, rânjind.
M-am extras, totuşi, de pe prici, pentru că un refuz putea avea
consecinţe neplăcute şi am început să mă echipez, înjurând. Căscând,
începură să se scoale şi ceilalţi. Porta captură un păduche pe pieptul lui
osos, ca de pasăre.
— Eu nu-s bun de nimic înainte de a-mi lua micul de jun, decretă el.
— Ştii prea bine că la ceasul ăsta de noapte n-ai să capeţi nimic.
— Ei, asta mai vedem noi, declară el, îndreptându-se către bucătăria
de campanie.
Subofiţerul se luă după noi ca o furtună. Trezit din somn bucătarul
se porni pe zbierat, ajutoarele îi ţinură isonul. În urma noastră uşa fu
trântită mai-mai să sară din ţâţâni.
— Poftim, faimoasa camaraderie de front! se lamentă Porta. Măcar
un strop de cafea să ne fi dat ticăloşii ăştia! O să ne meargă pe dos toată
ziua. Cafeaua de dimineaţă, din ea ni se trage nouă, nemţilor, întreaga
noastră cultură. Se spune că Adolf nu bea niciodată dimineaţa cafea.
Semn de decadenţă, dar să nu uităm că-i austriac. Bun, să vedem ce
putem face la compania a 3-a. Bucătarul de acolo îmi datorează niscaiva
biştari.
Plini de speranţe, tocmai ne îndreptam către compania a 3-a când
locotenetul Welz ne ajunse din urmă, sosind în pas alergător.
— Aha, iată-vă, în sfârşit! Era şi timpul!
— Potoleşte-te, Ulrich, îi spuse Porta înfierbântatului ofiţer. Nu
înseamnă că, dacă porţi o caschetă cu etaje şi ai nişte sforicele argintii
pe epoleţi, ai şi dreptul să f... la cap nişte bătrâni prieteni. Nu suntem
într-un tren expres!
— Caporal Porta! Conform articolului 165...
— Fac ceva pe articolul 165, răspunse, cât se poate de paşnic, Porta.
Nu te mai strofoca atât. Ai uitat ziua când te-am scos din încurcătură?
Dacă n-aş fi dovedit că-s un adevărat prieten, erai şi acum cu târtiţa-n
aer, slujind de budă guguştiucilor.
— Las' că şi eu te-am plătit destul, replică locotenentul, calmat
dintr-o dată.
— Mi-ai dat cumva vreun bacşiş? Ştii ce prevede regulamentul în