1969-Hassel-Sven General-SS

— Führerul m-a trimis aici să văd cu ce vă pierdeţi timpul. Sovieticii
nu prezintă nici o problemă, dar aş vrea să inspectez divizia, generale
von Hartmann.
Fericit să scape de această pacoste, von Hartmann îi recomandă
regimentul 191, comandat acum de un ofiţer inferior, căpitanul
Weinkopf. Eicke ceru să circule cu sania cu motor lucru pe care ofiţerul
însărcinat să-l conducă, un locotenent infanterist, l-a povăţuit călduros,
să nu-l facă.
— Ţi-e cumva frică, locotenente? îl luă Eicke peste picior, sărind în
sanie.
Locotenentul dădu din umeri. Dacă esesistul se săturase de viaţă,
treaba lui! În ceea ce-l privea, renunţase demult la speranţa că va scăpa
viu din acest infern. Ce importanţă mai avea dacă va fi azi sau mâine?
Întreaga sa familie fusese îngropată sub ruinele Kölnului, iar el nu
poseda decât echipamentul de pe el, care nici măcar nu era al lui, ci al
lui Hitler.
N-apucă sania să facă zece metri şi zăpada prinse să se spulbere şi
să se învârtejească în jurul ei.
— Mortiere, explică, zâmbind, locotenentul. Încă niţel şi-o să ne
miruiască şi cu artileria lor de câmp.
Nu termină bine fraza şi văzduhul vâjâi şi plesni, Eicke se înfioră şi
strânse mai tare în jurul gâtului gulerul mantalei ca şi cum hârcile de pe
petliţele vestonului ar fi putut atrage proiectilele.
— Al dracului de frig! făcu el, mascându-şi nervozitatea.
— Azi e încă suportabil, zise, placid, locotenentul. De dimineaţă se
auzeau chiar gaiţele, şi astea nu apar decât atunci când gerul se
ostoieşte. Vedeţi strunga aia între cele două maluri de râpă? Ei bine, vă
previn că la ieşirea din ea, Ivan obişnuieşte să ne salute cu katiuşele.
— Dă-i drumul mai departe, spuse Eicke care începuse să cam
transpire.
Într-adevăr, abia ieşiţi din îngustul defileu, cerul păru că se prăvale
peste ei. Zece lansatoare de rachete tunau laolaltă, proiectilele vârstau
noaptea cu cozile lor de foc. Eicke sări din sanie, urmat de sbirii săi şi se
trânti la pământ. Locotenentul coborî fără grabă, ultimul, şi-i privi pe
esesiştii înfundaţi în zăpadă.
— Întotdeauna fac aşa? întrebă Eicke, zâmbind stânjenit.
— Oh, azi mai e cum mai e, dar deunăzi parcă turbaseră. În două
minute n-a mai rămas nimic dintr-un batalion întreg. A fost ziua când
căpitanul a preluat comanda regimentului.
— Un căpitan comandant de regiment?
— Rămăsese cel mai vechi în grad, răspunse locotenentul cu aerul
cel mai firesc din lume. Katiuşele îi tocaseră pe toţi ceilalţi.
Continuară pe jos în tăcere. Pe căpitan îl găsiră jucând cărţi cu
câţiva soldaţi într-o groapă acoperită cu trei mantale îmbumbate între
ele şi întinse pe câteva puşti ruseşti, făcute piramidă. Un butoi care
conţinuse cândva carburant le slujea drept masă.
— Ca reprezentant al Führerului am venit să inspectez regimentul,
spuse Eicke, ritos, după ce aşteptase în zadar să fie salutat de căpitan.
— Poftiţi, cu plăcere, răspunse ofiţerul. O luaţi dumneavoastră prin
şanţurile de comunicaţie şi-o să daţi de ei, dar fiţi atent, domnule
Gruppenführer SS, băieţii mei sunt cu nervii în pioneze şi trag asupra a
tot ce mişcă.
— Las-o mai moale cu „domnule"! zbieră Eicke. La noi, în SS,