1969-Hassel-Sven General-SS

temelii masiva construcţie din beton, uşa blindată se deschide şi prin ea
ţâşneşte afară o siluetă plină de sânge. Cu patul armei Legionarul îi
zdrobeşte faţa, sare fulgerător peste omul căzut şi, trăgând din mers,
pătrunde, urmat de noi, în interiorul cazematei care aduce acum a
abator. Ne adăpostim în dosul unor lăzi cu muniţii; sus, tunul continuă să
tragă.
— Marinarule, ordonă Gregor, fugi după Heide şi spune-i c-am
pătruns în coşciug. Galop, altminteri ne mai trezim cu o mină! Nebunul
e-n stare s-o facă. Întinde-o, jigodie! Zbiară el la marinarul care, codindu-se,
dă să iasă dar se izbeşte chiar de Heide.
— Ce faceţi aici, căcănarilor? De ce nu sunteţi sus unde-i Ivan? Mă
pocneşte cu ţeava pistolului: Urcă! Vrei să devii ofiţer? Atunci, arată ce
poţi, secătură!
Fără o vorbă, mă caţăr pe îngusta scară de fier care duce la nivelul
superior, crăp niţel trapa şi arunc o privire înăuntru. Tunul continuă să
trimită proiectil după proiectil, servanţii se agită, alţii stau cu armele
pregătite. Groaza îmi încleştează beregata: cu toţii au petliţele verzi ale
trupelor N.K.V.D.. Gâfâind, mă rostogolesc pe scară în jos ca să fiu,
imediat, înşfăcat de Heide:
— Ce te-a apucat? De ce nu i-ai miruit?
— Acolo... sus...gâfâi eu, sunt numai enkavedişti! Puzderie...
— Precista lor! scrâşneşte Heide şi, înhăţând o legătură de grenade,
se caţără ca un cimpanzeu pe scară, deschide trapa, aruncă şi sare jos,
trântindu-se pe podea. Explozia ne asurzeşte. Acum, după mine!
De data asta însă, Legionarul e în frunte. Zmuceşte trapa şi mătură
încăperea cu o lungă rafală de pistol-mitralieră. Aici, sunt morţi cu toţii,
dar mai e un nivel, încă o scară. Plesneşte, sec, un foc de revolver,
glontele îmi şterge casca, cătarea masivului nagan din mâna fermă a locotenentului
sovietic mă caută; golesc, fulgerător, aproape întregul
încărcător şi faţa lui se preface, instantaneu, într-un terci sângerând. Un
sergent, pe pieptul căruia atârnă ordinul Slava, duce spre spate pumnul
în care ţine grenada, dar baioneta Legionarului îi stopează elanul. Navem
încotro, dar răniţii trebuie lichidaţi, ăştia luptă până-şi dau duhul.
Am văzut odată un rănit care şi-a zburat creierii tocmai când sanitarul
nostru se apleca să-i acorde primul ajutor.
Acum e rândul meu să urc următoarea scară, dar, înainte chiar de a
ajunge la capătul ei, văd răsărind prin trapă o mutră mongoloidă; un
ostaş cu căciulă de blană având prinsă pe ea o steluţă roşie. Reflex, îl
apuc de nas şi-l zmucesc spre mine, iar Heide îl ucide pe când cădea.
Azvârl grenada, suflul exploziei mă aruncă de pe scară, totul dansează
prin faţa ochilor... Răsună rafale, bubuie grenade, urlete, horcăituri...
apoi, în cazemata plină de fum, se lasă liniştea.
Sleiţi de puteri, ne aruncăm pe jos şi bem apa care foloseşte la
răcirea mitralierelor ruseşti. Brusc, stupefacţie generală: calm, Heide se
spală într-o găleată! Fără să scoată o vorbă, îşi aranjează frizura, îşi
scutură uniforma, îşi potriveşte curelele echipamentului şi cutele
vestonului şi iată-l redevenit prusacul de cremene, puţind a regulament
de ordine interioară.
Compania a 3-a are misiunea să ocupe un uriaş cub de beton, un
bloc situat în imediata vecinătate a uzinei înainte de război, aici erau
cazaţi deţinuţii care munceau în uzină. Descoperim câteva zeci dintre ei
în pivniţă, ucişi cu toţii cu un glonte în ceafă. Pe zeghea politicilor era cusut,
pe piept şi la spate, un cerc roşu, pe cea a infractorilor de drept