1969-Hassel-Sven General-SS

nu slujesc la nimic. Va avea grijă el, viscolul poposit din Kazahstan să ne
îngroape cum trebuie.
Tancurile se apropie, mugind asurzitor. Unii din camarazii noştri o
iau la goană, dar sunt seceraţi de mitralierele blindatelor, sau împuşcaţi
de proprii ofiţeri. Dezertare! Abandon de poziţie! Laşitate înaintea inamicului!
Printr-o minusculă gaură făcută în zăpadă, privesc cum, fără grabă,
se apropie moartea. De-aş avea măcar o sticlă incendiară împotriva
acestor ucigaşi, dar n-am nimic... nimic în afara mâinilor mele goale!
Primul T-34 trece la câţiva paşi de mine, cu toate chepengurile închise.
Ştiu însă că, în spatele vizoarelor sunt ochi care pândesc, căutând
prada. De astă dată e grupa vecină, camarazi de-ai noştri încă de
demult. Comandantul ei e un subofiţer micuţ ca statură, pe nume
Wilmer, proprietarul unei băcănii din Düsseldorf, care, în 1936, a semnat
un angajament pentru patru ani. A primit imediat solda cuvenită pentru
toţi aceşti ani, fapt care i-a permis să-şi achite datoriile, dar odată
sorocul împlinit, n-a mai fost trimis acasă. Când eram în Franţa, în faţa
Anversului, i-a trimis o plângere lui Hitler, însă, fireşte, n-a primit nici un
răspuns.
Mitralior e marele Böhmer din Köln, iar servant e un ochelarist, portărel
de meserie, din Lübeck. Un altul e din Hamburg şi visează să devină
mare mahăr la căile ferate: mai e şi un student la filosofie, complet
tolomac în materie de militărie de n-a fost în stare să deprindă nici
măcar pasul de paradă; în schimb, calfa de mecanic din Neumunster o
mănâncă pe pâine şi vrea să ajungă subofiţer, lucru pe care i l-a făgăduit
şi colonelul Hinka. Cu toţii se află acum printre osândiţii la moarte,
aşteptând ca un T-34 să-i strivească sub şenilele lui. Primul monstru
stopează deasupra lăcaşului unde-i Wilmer şi-i preface pe toţi de-acolo
într-o masă de carne. Cel care se visa mare ştab la căile ferate urlă mai
mult timp decât toţi ceilalţi.
— Crapă odată, nenorocitule, răcneşte, isterizat, Heide, astupânduşi
urechile.
Următorul tanc trece cu şenila peste groapa studentului în filozofie.
Ţipătul lui se stinge în zăpadă. Doamne din ceruri, ai devenit surd? Cât
timp ai să mai suporţi urletele astea? Pe paftalele centiroanelor noastre e
gravat Gott mit uns 34 dar e clar că eşti împotriva noastră devreme ce ne
supui la asemenea chinuri!
— Blestemaţi să fiţi! strigă înnebunit Bătrânul, ascunzându-şi faţa în
palme.
Neputincioşi, asistăm la nimicirea camarazilor noştri.
A doua zi, mereu punctuali, reapar pe rambleu. Uriaşe libărci, legănându-se
pe zăpadă, cu toate chepengurile ferecate solid, şi muzica dată
la maximum. De data asta se îndreaptă spre grupa a 4-a, cea în care-i şi
matelotul. Acesta însă n-are nici cel mai mic chef să se lase terciuit şi
atunci, o ia pe sub zăpadă, absolut ca o cârtiţă.
— Cum naiba face? Haleşte zăpadă? se întreabă Micuţul cu vădită
admiraţie.
Camaradul său, un vlăjgan de sub-maistru de pe o vedetă rapidă, a
luat-o însă, pur şi simplu, la goană, uniforma sa bleumarin detaşându-se
perfect pe albul zăpezii. Unul din tancuri s-a luat după el, şenila l-a
agăţat, i-a smuls braţul, l-a proiectat în aer, apoi monstrul de oţel s-a
34 Dumnezeu e cu noi