1969-Hassel-Sven General-SS

E înspăimântător de frig, iar generalul nu ne lasă o clipă în pace.
Pe înserate, iată-le apărând! Aidoma unor uriaşe ploşniţe albe,
tancurile T-34 escaladează rambleul şi depăşesc calea ferată fără a
întâlni rezistenţă. Infanteriştii îşi părăsesc gropile şi tranşeele, mici
puncte cenuşii pe albul imaculat al zăpezii, dar ploşniţele pe şenile îi
prind din urmă, îi strivesc, ţevile tunurilor se leagănă ameninţător,
turelele joase seamănă cu un pumn încleştat, scrâşnesc şi zornăie
şenilele. Într-o învolburare de zăpadă, blindatele inamice înaintează în
formaţie strânsă, coborând taluzul.
Ghemuiţi pe lângă piesele noastre de 88, aşteptăm. Primele tancuri
sunt cam la 800 de metri şi se căznesc să terciuiască nişte amărâţi de
pifani, răzleţi pe întinsul stepei. Aşteptarea asta e ceva cumplit. Ca să
rezişti, ai nevoie de nervi de oţel. Dacă ai ratat ţinta, s-a zis cu tine!
Tancurile se apropie, iau viteză. Chepengurile turelelor se deschid,
din ele se iţesc capetele comandanţilor de car; e clar că nu se mai
aşteaptă la vreo surpriză.
— Foc! comandă Bătrânul.
Patru bubuituri simultane: patru tancuri explodează cu un zgomot
infernal. Frica, atrocea frică a dispărut. Nu mai simţim nici frigul. Gesturile,
repetate de sute şi sute de ori, au devenit automate; servanţii careşi
trec, din mână-n mână, obuzul, ochitorul lipit de lunetă, învârtind maneta
de direcţie, culata care se închide... Tragem într-o cadenţă
demenţială, tancurile încep să se retragă, flăcările cuprind turelele,
văzduhul e împroşcat cu bucăţi de metal incandescent, oamenii se
prefac în mumii carbonizate. Aşa e moartea tanchistului. Nouăsprezece
T-34 sunt pradă vâlvătăilor şi o gigantică ciupercă de fum negru urcă
spre cerul împâclit.
Un scurt moment de pauză, apoi un nou val de T-34 se revarsă de
după calea ferată, de data asta îndreptându-se direct spre baterie.
Tunurile trimit obuz după obuz, ne mişcăm cu energia disperării, acum e
care pe care, dar muniţia se epuizează văzând cu ochii.
Inamicul a reperat bateria şi o ploaie de proiectile se abate asupra
noastră. Duelul tun-tanc a atins paroxismul. Un artilerist de vreo
şaptesprezece ani se zvârcoleşte în zăpadă, atins de o schijă în şira
spinării, ţipetele sale acoperă aproape bubuitul exploziilor, dar cine să-i
vină în ajutor? Nu-i timp pentru aşa ceva! Lungi limbi portocalii ţâşnesc
din turele, monştrii de oţel sunt încă vii, alţii tocmai coboară taluzul.
Cei din linia întâi, care şi-au părăsit poziţiile, scurmă la repezeală
zăpada în spatele bateriei, crezând că aici vor fi mai la adăpost.
Nefericiţii! au schimbat un iad cu altul! proiectilele inamice cad cu
precizie, duelul sporeşte în intensitate, nu mai suntem oameni, am
devenit simple maşini puse pe distrus. Urlă răniţii, urlă şi moartea
ţâşnind din lungile ţevi ale 88-urilor noastre.
Grăsanul Paul din Köln se prăbuşeşte cu pieptul sfârtecat, caporalul
Duval, din Sauerland, are o mână smulsă, subofiţerului Scheine, din
Wupperthal, îi sunt secţionate ambele picioare la nivelul genunchilor, o
explozie îl preface pe Weiss, din Breslau, într-o piftie sângerândă. Iar
tancurile vin şi tot vin...
Tunul lui Gregor primeşte o lovitură în plin. Un fragment de ţeavă
zboară şi-l decapitează pe servantul-încărcător; o clipă, trupul îi rămâne
drept, în picioare, un jet de sânge ţâşnind, ca o fântână arteziană, din
gâtul retezat. Gregor se ţicneşte: râde, râde ca un apucat, ştergându-şi
faţa năclăită de sânge străin, apoi cade în genunchi, zgâlţâit de hohote