1969-Hassel-Sven General-SS

Ausberg, fără de care n-am fi ajuns până aici.
— Cretinule! protestă Heide. Asta-i moarte sigură. Crezi că ăia o să
se lase gâtuiţi aşa, cu una, cu două?
Bătrânul se ridică pe picioarele sale crăcănate, scurt, îndesat, cu
pipa încleştată între dinţi.
— Doi voluntari pentru o recunoaştere, făcu el.
— M-a interesat întotdeauna să ştiu ce face Ivan când se crede în
siguranţă, zise Micuţul, dându-i un ghiont lui Porta.
Ambii dispărură în clar-obscurul zilei care se năştea. După două
ceasuri, iată-i reapărând, malacul nostru cu un purcel pe jumătate fript la
subţioară.
— L-am julit chiar de sub nasul lui Ivan, explică Porta. Ai noştri sunt
într-un staul gol, cu două sentinele la uşă.
— Dar ruşii? Unde-s? Câţi? O companie? Un batalion?
— În orice caz, e un batalion de muieri, făcu Porta. Peste tot numai
gagici în uniformă, da' atât de nasoale că nici măcar un babuin în călduri
nu s-ar încumeta să le-ncalece! Cei care i-au capturat pe ai noştri sunt
escorta unei coloane de aprovizionare. Satul e plin de camioane cu
muniţii.
— Zău dacă pricep cum i-au putut prinde, fiindcă, de fapt, sunt nişte
muhaiele. N-au nici măcar pază la marginea satului. Şi-au zis, pesemne,
că ce-au capturat ei e un grup răzleţ de fugari şi că aici, la atâţia
kilometri în spatele frontului, nu-i paşte nici o primejdie. Vă spun, muhaiele!
completă Micuţul.
— Este exact ce credeam şi eu, îl aprobă Bătrânul, după care se
apucă să ne împartă în grupe de asalt.
Porta preia comanda celui format de noi şi, în frunte cu el, pătrundem
în pădure. Aici, e aproape beznă. Gregor, care urăşte pădurea,
înjură printre dinţi.
— Ia nu te mai căca pe tine înainte să fi început bâlciul, se
stropşeşte Porta. Nu există ceva mai bun ca pădurea! Te-ai ascuns după
un copac şi gata, nu te mai vede nimeni. Pădurea a fost întotdeauna o
ascunzătoare pe cinste.
Continuăm să ne strecurăm printre trunchiuri şi tufişuri, înaintând
spre liziera dinspre sat.
— Unde naiba or fi ceilalţi? şopteşte Gregor şi se opreşte ca să tragă
cu urechea.
Într-adevăr, de jur împrejur, tăcerea e de mormânt. Înaintăm,
străduindu-ne să nu facem nici cel mai mic zgomot, cu armele pregătite,
năzărindu-ni-se că vedem în dosul fiecărui trunchi de copac câte un
mongol în pufoaică vătuită, gata să ne căsăpească. În blestemata asta
de ţară, totul ne stă împotrivă, oameni, climă, natură!
Deodată, o hărmălaie îngrozitoare; pe deasupra noastră se roteşte
un uriaş stol de ciori croncănitoare, probabil la fel de speriate ca şi noi.
— Fire-aţi ale dracului să fiţi! le înjură Porta. Acum, întreaga Armată
Roşie o să intre în alertă.
— Afurisitelor! Păsări bolşevice ce sunteţi! supralicitează Micuţul.
Las' că vă arăt eu vouă!
Soarele abia dă să răsară, ninsoarea s-a pornit din nou. Din punctul
nostru de vedere, baftă mai mare nici că se putea. Atingem, în sfârşit
liziera. În faţă, vag, se profilează satul. Ne camuflăm şi aşteptăm sosirea
grosului trupei. Micuţul verifică grenadele şi face mănunchiuri de câte
trei. Când termină, le împinge lui Heide: