1969-Hassel-Sven General-SS

alcătui astfel o coloană destul de lungă, cam de vreo 800 de suflete, reprezentând
cele mai diverse arme; aveam printre noi chiar şi doi
aviatori, al căror bombardier Condor fusese doborât. Purtau minunatele
lor uniforme din piele, îmblănite şi cizme de zbor, cu carâmbi scurţi,
îmblănite şi ele. În urma mea venea matelotul; tot ce-i mai rămăsese
german, era bereta cu panglici, restul provenea de la cadavrul unui
rusnac pe care-l despuiase.
Duceam puşca mitralieră pe umăr, dar cum crăcanul ei mă rodea,
l-am desprins, aruncându-l în zăpadă.
— N-ai minte, mon ami, îmi spuse Legionarul. Vei avea nevoie de
picioruşele alea. O să-ţi pară rău!
Iată-ne urniţi. Trecem, în două rânduri, peste râul Karpovka, şi atingem,
în sfârşit, şoseaua cea mare Stalingrad-Kalaci. Lungi coloane de T-
34 sunt în marş spre Stalingradul tot mai încercuit. Pe linia de cale ferată
şi prin jurul ei zac rămăşiţele unui tren blindat făcut zob, cu vagoanele
împrăştiate şi locomotiva tocmai în mijlocul câmpului, înfiptă acolo ca un
ţăruş. Ausberg ridică o mână, semnal convenit pentru camuflare.
— Feldwebel, îi ordonă el lui Bătrânul, formează-ţi un grup de asalt
şi treceţi peste rambleu. Direcţia Ilarionovskii, unde ne regrupăm.
— Hai, după mine! comandă Bătrânul.
Cu sufletul la gură, o luăm prin stepă. Cad odată, mă ridic, alerg,
mai cad odată. Nu-mi vine să mă scol, singura mea dorinţă e să dorm, să
dorm pe săturate! Simt că-s la capătul puterilor, dar, neînduplecat,
Legionarul îmi face vânt să merg mai departe. El, el e neobosit, călit în
marşurile şi bătăliile din deşert şi lacrimile mele, furia, deznădejdea mea
îl lasă perfect indiferent. Urmăm acum un drum, flancat de ambele părţi
de un lung şir de camioane răsturnate din care-şi iau zborul, croncănind,
corbi graşi şi scârboşi. Sunt ambulanţe germane, mitraliate de aviaţia
roşie. Unele cadavre au ţeasta sfărâmată. Din păcate, ştim despre ce-i
vorba: creierele proaspeţilor morţi au fost mâncate de camarazii lor încă
în viaţă. Nu poţi trăi cu o lingură de mazăre şi câteva grame de pâine pe
zi! Un medic ne-a explicat odată cât de hrănitor e creierul omenesc, dar
până şi Micuţul, care a vrut să încerce, a fost nevoit să-l borască, deşi
era un creier de colonel, ba pe deasupra, chiar de viţă nobilă!
Mai puţin scârbos e să mănânci şobolani, cu condiţia să ai destulă
sare cu care să le freci carnea. Porta pretinde că aduce a purcel de lapte
şi, în orice caz, e mai gustos decât cârtiţa ori câinele, fiindcă-i mai
dolofan. Nici nu-i de mirare, cu câtă haleală au ei acum...
Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la Ilarionovskii; ne-am regrupat
şi am pornit-o mai departe, ocolind coloanele de tancuri şi infanterie
inamice. Din când în când, Ausberg se lăsa pe câte un troian şi privea,
fără să scoată o vorbă, spre apus, acolo unde ar fi trebuit să se contureze
colinele ce străjuiesc cursul Donului."
— O luăm în direcţia satului Peskovatka, îi explică generalul
Bătrânului. Apoi, o ţinem înainte, până la cotul Donului unde sper să dăm
de poziţiile noastre. Cum vom traversa însă Donul, asta e altă poveste.
Stepa era necuprinsă. Deasupra se boltea cerul, albastru şi
îngheţat, de jur-împrejur, zăpadă, numai şi numai zăpadă, scăpărând din
miliarde de cristale. Nici un copac, nici un tufiş, nici măcar un smoc de
iarbă uscată.
Ochii mă dor din ce în ce mai rău, parcă mi-ar băga cineva cuie în
ei, nu mai disting nimic, reflexul zăpezii mă orbeşte, mă împiedic
întruna, ajung să mi-i frec cu zăpada asta care frige. Ca prin sită zăresc