1969-Hassel-Sven General-SS

Puţinii rămaşi teferi, printre care şi noi, săreau din pâlnie de obuz în
pâlnie de obuz, sleiţi de puteri, lac de năduşeală, cocoşaţi sub greutatea
armelor şi a muniţiilor pe care le căram. Curelele echipamentului ne
rupeau umerii, grenadele păreau să cântărească o tonă fiecare. La un
moment dat, complet istovit, m-am prăbuşit, înfundându-mi faţa în
zăpadă. Îmi pierdusem casca, apucasem doar să văd cum e strivită de
şenilele unui tanc.
— Hai scoală! Gregor mă zgâlţâie din răsputeri. Te-ai săturat de
viaţă? Scoală că te pocnesc!
Un timp îmi poartă el mitraliera, picioarele se mişcă singure, creierul
e complet gol. Ne aruncă în spatele unui troian de zăpadă. Reculul
mitralierei îmi zdrobeşte umărul, dar riposta asta neaşteptată îi stopează
niţel pe siberieni.
— Roiul! urlă Gregor, dându-mi un ghiont în spate.
În urma noastră e numai duduit de motoare şi bubuit de tunuri;
exploziile împrăştie în toate părţile bucăţi de trupuri sfârtecate. Găsim o
groapă în care ne aruncăm, dar unul din monştrii ăia albi se apropie în
viteză... Se opreşte brusc, ţeava tunului îşi caută ţinta, obuzul trece
şuierând pe deasupra noastră. Tancul o ia din loc, acum direct spre noi.
Plâng cumva în hohote? Zbier cumva? Nu mai ştiu nimic. Groaza mă
paralizează. Largile şenile învârtejesc zăpada, pământul îngheţat dârdâie
sub tonele de oţel ce se năpustesc, ar trebui să sărim afară din groapă
însă rămânem pe loc, pietrificaţi parcă, fixând cu priviri demente
monstrul care va face din noi un terci sângerând. Vârâţi unul într-altul ca
doi ţânci înspăimântaţi, aşteptăm. Dintr-o groapă vecină pornesc urlete
cumplite... De data asta ne-a sunat ceasul. Tancul e la vreo zece metri,
soarele a fugit şi el de pe cer. Îmi muşc până la sânge buzele, privind ca
hipnotizat pântecul de oţel care se apropie. Cu un gest absolut reflex,
căci de gândit nu mai pot gândi, trag din sacul de grenade o mină
magnetică, Gregor mi-o smulge din mână şi cu un gest precis o lansează
sub burta blindatului, exact acolo unde-i scaunul conductorului. Ne
ghemuim cât putem pe fundul gropii. Astupându-ne urechile şi
implorându-l pe Dumnezeu ca mina să se lipească... Şenilele vin peste
noi, dar în aceeaşi secundă, o explozie gigantică, o mare de flăcări, o
ploaie de ţăndări de oţel!
Un alt T-34. Ne depăşeşte, dar atât de aproape încât l-am fi putut
atinge. În urma lui, picioare în pantaloni vătuiţi şi cizme, e infanteria care
atacă. O pereche de cizme s-a oprit lângă noi; primesc o lovitură
zdravănă în burtă, dar o fac pe mortul, mai abitir ca unul adevărat. O
talpă ţintuită se aşează pe ceafa lui Gregor, înfundându-i tot capul în
zăpadă. Nici nu clinteşte.
— Ciort vozmi 33 ! înjură rusnacul şi-o ia din loc la galop.
Putea să ne-njure şi de mamă! Mă ia cu tremurături, e o clasică
criză nervoasă pe care Gregor e nevoit s-o lecuiască dându-mi câţiva
pumni zdraveni. La Stalingrad nu se prea poartă crizele de nervi!
Peste tot, numai siluete îndesate, feţe cu pomeţii largi, nasuri cârne,
ochi necruţători. Siberienii! Cum unul dintr-ai noştri încearcă să ridice
mâinile ca să se predea, cum clănţăne pistolul lor mitralieră.
„După miezul nopţii, nu mai luăm prizonieri!"
Generalii care ne-ar fi putut salva sunt acum morţi, dar ei n-au ştiut
niciodată ce-i aceea frigul, foamea care-ţi răscoleşte măruntaiele, şenila
33 * Lua-te-ar dracul!