Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

Fiind poeme dramatice, aceste creaţii nu sunt „o relatare a stărilor de
lucruri din acea vreme”, ci o „evadare din acele realităţi, ori stări de lucruri”.
Dar pentru că orice operă oglindeşte vremea ei, şi aceste poeme dramatice
exprimă „o stare de spirit”, având ca fundal „atmosfera vremii, căutările,
neliniştile, întrebările şi apelurile” disperate, resemnate, obscure, lucide, ale
acelei epoci „prin excelenţă haotică şi dramatică” 8 .
Miron Radu Paraschivescu preciza, de asemenea, că aceste „încercări
poematice” nu sunt piese de teatru în înţelesul obişnuit, adică de „plăsmuiri
valabile pe scenă în primul rând, după tiparul unei realităţi concrete pe care s-o
fi surprins într-o ţesătură densă şi nudă de intrigi, situaţii şi conflicte însufleţite
de nişte caractere tipice, deduse de-a dreptul din cotidian şi suite pe scenă” 9 .
Adoptând o perspectivă lirică în care „să răzbată conştiinţa dramatică a vremii
sale” 10 , el s-a ferit, totodată, şi de poemul în proză, împrumutând „din tiparele
teatrului” doar „convenţia împărţirii discursului poetic în dialoguri şi personaje,
imaginare în cel mai deplin înţeles al cuvântului”, singura realitate fiind realitatea
fanteziei în paguba „ficţiunii veridice” pe care o presupune teatrul 11 .
Între atâtea extreme, Miron Radu Paraschivescu mai respinge una, anume
„alegoria dramatică”, un hibrid şi mai nefericit decât poemul în „proză”. teatrul
său este destinat mai puţin reprezentării pe scenă, şi mai mult lecturii, aspiraţie
a teatrului romantic care inventase, visând, teatrul în fotoliu.
Ceea ce individualizează poemele sale dramatice este „sentimentul
dramatic al existenţei” care constituie, de altfel, şi specificul epocii celui deal
Doilea Război Mondial. La aceasta se adaugă „năzuinţa autorului de-a
afla soluţiile de viaţă ale omului epocii sale, în efortul lui de a găsi porţile
de scăpare din îndoita închisoare în care-l prinsese fascismul şi războiul:
cea propriu-zisă, a statului poliţienesc şi militarist, şi aceea morală a tăcerii,
împilării şi constrângerii” 12 . El crede a fi găsit „aceste porţi” în „solidaritatea
oamenilor care-şi investesc propria viaţă în meseria lor” 13 şi care constituie
vocaţia unui spirit militant, „a omului care respinge ispita deşartă a cultului
grandorii” 14 ; conştient de lupta între cele două tipologii - profitorii şi non-profitorii,
se integrează între ultimii, un idealist, aşadar.
Poemele dramatice au şi un scop, unul moral şi metafizic, în acelaşi timp:
„să transmită cititorului sentimentul de încredere în forţa sa proprie şi în propriul
destin” 15 pentru a-şi păstra trează conştiinţa tragică, „simptom de rezistenţă a
omului în faţa oricărei încercări de a-l înjosi prin resemnare” 16 . Este clar şi din
aceste precizări că Miron Radu Paraschivescu şi-a valorificat mereu o latură
de pedagog ratat, pe care a exploatat-o mai ales în ipostaza de descoperitor
de talente, de îndrumător spiritual al tinerei generaţii de după 1960.
„… de astăzi, eu mă voi preface
Într-un smintit, cu toane de nebun…”
Poemul dramatic Asta-i ciudat!... a fost reprezentat prima dată pe scena
Studioului naţional din Bucureşti în 1945. În 1970, doi „prea buni prieteni”,
Yannis veakis şi Elena Pătrăşcanu veakis, împreună cu scenograful Alexandru
Brătăşanu şi folcloristul harry Brauner, o pun în scenă la teatrul Municipal
„Maria Filotti” din Brăila. Dintre cele câteva precizări din Caietul program,
legate de „reconsiderarea” sa ca autor dramatic lăsat „să se părăginească”
de „aproape 25 de ani”, deducem că Miron Radu Paraschivescu evalua, cât
se poate de corect, potenţialul artistic al pieselor sale.
EX PONTO Nr. 4, 2011
93